Ușa s-a închis ușor în urma ei. Nu s-a grăbit să se miște mai departe. A rămas lângă perete câteva secunde, lăsând ochii să se obișnuiască cu lumina caldă din cameră. El era deja acolo, sprijinit de marginea biroului, privirea lui fixată asupra ei ca și cum așteptase momentul acela de ceva timp.

Nu a spus nimic imediat.

Tăcerea dintre ei era densă, aproape palpabilă. Ea și-a simțit respirația devenind mai lentă, mai adâncă, conștientă de felul în care prezența lui umplea spațiul.

- Închide ușa.

Vocea lui a venit liniștită.

Ea a întors cheia încet, apoi s-a întors spre el. Distanța dintre ei nu era mare, dar nici suficient de mică. El a făcut un pas înainte.

- Apropie-te.

Nu era nevoie de altceva.

Ea a mers spre el încet, simțind cum fiecare pas îi accelerează pulsul. Când a ajuns aproape, el nu a atins-o imediat. Doar a ridicat mâna și i-a prins ușor încheietura, menținând-o exact acolo unde voia. Gestul era ferm, controlat.

- Nu te grăbi.

Respirația ei s-a schimbat imediat. A rămas nemișcată, iar el a apropiat-o ușor, până când corpurile lor aproape se atingeau.

Aproape. Mâna lui a urcat lent pe brațul ei, oprindu-se din când în când, ca și cum ar testa reacția ei. Fiecare pauză făcea tensiunea mai puternică.

- Uită-te la mine.

Ea a ridicat privirea. Ochii lui erau liniștiți, dar intens concentrați.

El a apropiat-o încă puțin. Pieptul lui era acum foarte aproape de al ei, dar a lăsat un spațiu minuscul între ei. Tocmai acel spațiu devenea aproape insuportabil.

Respirația lor se amesteca.

Buzele erau la o distanță mică, dar el nu închidea încă distanța.

Aștepta.

Ea simțea cum dorința crește, concentrată, fiecare secundă fără contact amplificând totul.

Când în sfârșit a redus distanța și a atras-o complet spre el, gestul a fost lent, sigur, exact la momentul în care tensiunea devenise aproape prea puternică.

Și pentru o clipă lungă, nimeni nu s-a mai grăbit.

Pentru că uneori cea mai intensă parte a dorinței nu este momentul final, ci drumul lent până la el.