Intr-un colt uitat, unde padurile de brazi negri par sa sufoce lumina zilei si stancile colturoase se ridica spre cer ca niste dinti de granit, m-am izolat in laboratorul unui vechi turn de vanatoare. Acolo, mistuit de o febra a cunoasterii ce depasea granitele impuse muritorilor, am cunoscut-o oniric pe ea - o persoana cu trasaturi de o simetrie perfecta, dar a carei paloare amintea de giulgiurile de in. Ochii ei, mari si de un cenusiu electrizant, purtau povara unei melancolii pe care doar cei ce au privit in abisul non-existentei o pot intelege.

Iubirea noastra nu a fost binecuvantata de linistea caminului, si s-a nascut printre eprubete din care se ridicau vapori acizi, tratate de filozofie naturala si mecanisme din alama ce ticau ca niste inimi artificiale. Juramentele pe care ni le-am soptit in noptile de furtuna, cand fulgerele bicionau ferestrele inalte, erau legaminte ale spiritului pur, o incercare disperata de a invinge fragilitatea carnii si de a crea o legatura care sa supravietuiasca degradarii mormantului. O consideram geniul meu protector, singura minte capabila sa inteleaga maretia si teroarea descoperirilor mele.

Tradarea ei nu a izvorat dintr-o rautate vulgara, si dintr-o teroare profunda, aproape sacra, in fata ambitiilor mele nesabuite. Am surprins-o in ceasul cel mai negru al noptii, cand luna isi proiecta lumina bolnavicioasa peste masa mea de lucru; cu mainile tremurand de groaza, ea arunca in focul mistuitor al semineului formulele secrete pe care le extrasesem din secretele intime ale naturii - formulele care trebuiau sa redea viata materiei inerte. Intelegand ca dragostea ei fusese invinsa de spaima in fata monstrului pe care mintea mea il zamisli, am privit cum manuscrisele mele se transformau in scrum, lasandu-ma devalizat de rodul anilor de sacrificiu.

M-a tradat chemand autoritatile si preotii parohiei sa intervina, denuntandu-ma ca pe un sacrileg si un nebun, transformand sanctuarul cercetarilor noastre intr-o arena a persecutiei. Ea nu a inteles ca, incercand sa salveze sufletul meu de la damnare, mi-a smuls insasi ratiunea de a exista, lasandu-ma prada unei singuratati mai reci decat ghetarii de pe munte.

Acum ratacesc ca un exilat printre ruinele propriului meu orgoliu, urmarit de amintirea chipului ei de alabastru si de ecoul pașilor ei pe pardoseala de piatra. Suntem doua fiinte definitiv separate de prapastia unei cunoasterii interzise: ea, refugiata intr-o moralitate conventionala ce ma condamna, iar eu, creatorul neinteles care isi poarta blestemul prin desertul acestei lumi. Vom ramane astfel pana cand moartea - pe care am incercat in zadar sa o subjug - isi va cere dreptul suveran, stingand ultima scanteie a unei iubiri ce a indraznit sa aspire la nemurire, dar s-a prabusit sub greutatea propriei sale hubris, lasand in urma doar cenusa, regrete si o tacere eterna.