În fiecare seară, când clopotele băteau ora pe care nimeni n-o mai număra, se deschidea poarta grădinii.

Nu se deschidea larg. Se crăpa doar cât să treacă un om și se închidea în urma lui fără zgomot. Dincolo de zidul înalt, printre copaci negri și statui roase de ploaie, se afla un conac pe care nu-l trecea nicio hartă. Ferestrele lui rămâneau aprinse până în zori, deși înăuntru nu locuia nimeni, așa spuneau cei care se temeau să privească prea mult.

Cel care a intrat în grădină în seara aceea nu avea nume. Îl pierduse cu mult înainte, într-o încăpere plină de oglinzi, după ce rostise o promisiune pe care nu trebuia s-o facă.

Căuta o femeie pe care o iubise cândva.

Nu știa dacă murise. Nu știa dacă îl aștepta. Știa doar că, în fiecare noapte, îi auzea glasul în somn, chemându-l de dincolo de un zid ud, sub o lună ca un os spălat de mare.

A găsit-o lângă fântână.

Purta o rochie neagră, iar pe umeri îi cădeau șuvițe de păr atât de palide încât păreau făcute din cenușă. Chipul îi era frumos, însă frumusețea lui avea ceva neliniștitor, nu promitea plăcere, ci amintirea unei plăceri care se prefăcuse în durere.

— Ai venit târziu, spuse ea.

El își plecă fruntea.

— Te-am căutat.

— M-ai căutat doar după ce ai pierdut tot ce te făcea fericit.

În glasul ei nu era mânie. Mânia are căldură. Glasul ei era rece ca piatra din fântână.

Cândva, înainte ca grădina să-i primească, trăiseră împreună într-o casă cu obloane albastre și perdele subțiri. Zilele lor fuseseră simple: pâine caldă, flori într-un pahar, ploaie ascultată de la fereastră. Ea îi citea seara, iar el adormea cu fruntea pe genunchiul ei. Nu avuseseră bogății, dar nici nu le simțiseră lipsa.

Apoi venise ispita, îmbrăcată în straie curate.

Un străin îi propusese o afacere, bani mulți, călătorii, o viață fără griji. Nu cerea decât o semnătură și o tăcere. El semnase. Nu-i spusese femeii ce făcuse, fiindcă își închipuise că iubirea poate fi păstrată la adăpostul minciunii.

În câteva luni, banii dispăruseră, iar străinul la fel. Casa fusese luată pentru datorii. Ea rămăsese bolnavă, singură și fără niciun sprijin. În noaptea în care el se întorsese, o găsise lângă fereastră, cu o scrisoare neterminată în poală.

Nu-i ceruse explicații. Îl privise o vreme, apoi îi spusese:

— Aș fi împărțit cu tine sărăcia. Nu pot împărți minciuna.

După aceea, plecase.

Acum, în grădină, bărbatul se apropie de fântână.

— Iartă-mă.

Ea îl privi cu o blândețe atât de palidă, încât părea o altă formă a cruzimii.

— Pentru ce anume?

— Pentru că te-am trădat.

— M-ai trădat de două ori. Întâi când ai ales câștigul în locul meu. Apoi când ai numit iubire dorința de a mă avea înapoi.

Vântul mișcă ramurile de deasupra lor. Din frunziș căzură picături reci, deși nu ploua.

— N-am încetat să te iubesc, spuse el.

— Poate. Dar dragostea ta a fost asemenea unei flori lăsate într-o cameră fără lumină. Ai numit-o vie fiindcă încă îi recunoșteai forma.

Ea scoase din buzunar un obiect mic, învelit într-o batistă. Era inelul pe care el i-l dăruise în ziua în care îi făcuse promisiunea.

— L-am păstrat, spuse. Nu pentru că aș fi sperat să te întorci. Unele lucruri rămân cu noi doar ca să ne amintească ce n-ar trebui să mai iubim.

Îi întinse inelul.

El nu-l luă.

— Vreau să repar ce am făcut.

— Nu poți repara timpul. Poți doar să nu mai minți în ceea ce a rămas din el.

Atunci se auzi un dangăt sub pământ. Nu venea dintr-o biserică, fiindcă în grădină nu se afla niciuna. Părea să urce din rădăcinile copacilor, din pietrele fântânii, din toate lucrurile îngropate și uitate.

Femeia se întoarse spre conac.

— Trebuie să plec.

— Vii cu mine?

— Nu.

— M-ai chemat aici ca să-mi spui asta?

— Nu te-am chemat. Ai auzit doar ce ai dorit să auzi.

Ferestrele conacului se stinseră una câte una. Cu fiecare lumină dispărută, grădina se întuneca mai adânc. Bărbatul înțelese că, dacă o lăsa să plece, n-avea s-o mai găsească niciodată.

— N-am pe nimeni, spuse.

— Ai avut pe cineva.

Ea se îndepărtă pe aleea dintre trandafirii negri. El o urmă, dar pașii i se afundară în pământ, ca și cum grădina îl ținea pe loc. Din fântână urcă o mireasmă de apă stătută și petale putrezite.

— Nu mă lăsa aici!

Femeia se opri, fără să se întoarcă.

— Ai fost singur și când eram lângă tine.

Apoi trecu printr-o poartă mică, pe care el n-o văzuse până atunci.

Când bărbatul ajunse la zid, poarta cea mare era închisă. Bătu în ea până când palmele i se însângerară, dar nimeni nu-i răspunse. La răsărit, grădina dispăruse. În locul ei se întindea un câmp gol, cu iarbă culcată de vânt.

Doar inelul rămăsese în mâna lui.

Ani la rând, îl purtă într-un buzunar, fără să-l privească. Nu se mai însură, nu-și făcu prieteni și nu rosti nimănui povestea grădinii. Când i se cerea numele, tăcea. Învățase că unele pierderi nu ne iau doar ceea ce iubim; ne iau și chipul pe care îl aveam înainte să trădăm.

Iar în nopțile fără lună, când vântul trecea prin crăpăturile pereților, auzea un clopot sub pământ.

Atunci deschidea palma și privea inelul.

Nu mai strălucea. Își pierduse luciul, precum o promisiune repetată prea târziu.