În anul în care marea a mușcat din țărm până la temeliile bisericii, m-am întors la Văleni, satul în care se născuse mama și în care, după moartea ei, jurasem să nu mai calc.

Aveam treizeci și doi de ani și purtam cu mine o valiză, două scrisori vechi și oboseala omului care a fugit atât de mult, încât nu mai știe dacă se îndreaptă undeva sau doar se îndepărtează.

Drumul spre sat șerpuia printre dealuri golașe. Ploaia căzuse de cu seară și lăsase pe câmpuri o pojghiță lucioasă, ca un lac întins peste pământ. De la fereastra trăsurii, vedeam turlele bisericilor ivindu-se și dispărând în ceață. Când am ajuns la Văleni, se înserase.

Satul se micșorase. Casele aveau acoperișuri noi, prăvăliile își schimbaseră firmele, iar drumul principal fusese pietruit. Totuși, în aerul umed plutea aceeași mireasmă de alge și lemn putred. Marea se auzea dincolo de case, nevăzută, ca o ființă care respiră în somn.

Casa familiei mele stătea pe stânca albă, deasupra golfului. Îi spuneam casa de sare, fiindcă sarea îi înflorise pe ziduri, pe pervazuri și pe treptele de piatră. În copilărie, îmi plăcea să trec degetul peste acele cristale și să-mi închipui că locuința fusese îngropată sub o ninsoare care nu se topea niciodată.

Acum, casa părea părăsită de vreme, dar nu și de locuitori. O perdea se mișcă într-o fereastră de la etaj.

Trăsura mă lăsă la poartă. Când am atins clanța, o voce mă chemă din întunericul grădinii:

— Ai întârziat.

Am întors capul.

Irina stătea sub castanul bătrân, cu o umbrelă închisă la braț. Nu se schimbase decât în felul în care se schimbă o icoană după un incendiu: chipul rămâne, dar aurul din jurul lui se înnegrește. Părul, odinioară castaniu, îi ajungea acum aproape până la umeri și avea în el câteva fire albe. Purta o rochie cenușie și un medalion de argint la gât.

— Pentru ce? am întrebat.

Ea nu răspunse. Își plecă privirea spre mâna mea, unde țineam valiza.

— Ai venit singur.

— Da.

— Atunci intră. În curând va ploua.

Am urmat-o pe alee. Pe amândouă laturile ei, tufele de trandafiri sălbatici își împleteau ramurile peste potecă. Încă mai știam locul unde săream gardul în copilărie ca să ajung pe plajă. Încă mai recunoșteam scara de piatră pe care Irina se așezase în seara în care îi spusesem că o iubesc. Nu-mi răspunsese atunci. Îmi dăduse doar o floare albă, ruptă din grădină, iar eu o păstrasem între paginile unei cărți până când petalele se făcuseră praf.

În casă mirosea a ceară, umezeală și flori uscate. Ceasul din hol se oprise la șapte și douăzeci. Nu-mi aminteam să-l fi văzut vreodată mergând.

— Tatăl tău e în salon, spuse Irina.

Am încremenit.

— Nu mi-ai spus că el e aici.

— Nu știam că vii astăzi.

— Știai că mă întorc.

— Știam că într-o zi o vei face.

Din salon se auzi tusea cunoscută, aspră, a tatălui meu. Mi-am lăsat valiza jos. Pentru o clipă, am fost din nou băiatul care asculta de pe scară certurile părinților, încercând să ghicească dacă în noaptea aceea va fi aruncată vreo farfurie.

— Nu vreau să-l văd, am spus.

— Atunci nu-l vedea încă.

Irina mă conduse spre salonul de la răsărit. Ferestrele dădeau spre mare și aveau obloanele trase, deși seara nu era încă întunecată. Pe pianul dezacordat se așezase un strat subțire de praf. Lângă el, o vază ținea trei crenguțe de levănțică moartă.

— Ai rămas aici? am întrebat.

— Da.

— De ce?

— Pentru că unele case nu-și lasă morții să plece.

Nu știam dacă se referea la soțul ei, la mama mea sau la noi.

Mi-a adus ceai. În timp ce turna, mâna îi tremura ușor. M-am uitat la medalionul de argint de la gâtul ei.

— Îl porți încă.

— Îl port de când mi l-ai dat.

— Ți l-am dat când aveam șaisprezece ani. Era gol.

— A rămas gol.

Peste geamuri se rostogoli prima rafală de vânt. Casa scârțâi în încheieturi, ca o corabie veche.

În copilărie, eu și Irina ne întâlneam la marginea golfului. Ea locuia atunci într-o casă mică, albă, la poalele dealului, împreună cu tatăl ei, un om tăcut care repara ceasuri și nu se uita niciodată în ochii musafirilor. Mama Irinei murise când ea era copil, iar în sat se spunea că durerea îi stricase glasul tatălui ei. Poate că era adevărat. Poate că unii oameni se nasc pur și simplu fără darul de a-și spune dragostea cu vorbe.

Irina avea obiceiul să strângă scoici negre de pe plajă. Spunea că erau cele mai frumoase, fiindcă marea le ascunsese culorile până când trebuia să le privești de aproape.

Anii au trecut în tăcerea aceea luminoasă a tinereții, când orice întâlnire pare să fie ultima și tocmai de aceea nu-i dai numele potrivit. Mergeam împreună pe faleză. Citeam cu voce tare versuri din cărți împrumutate. În serile de vară, ne așezam sub castan și vorbeam despre locurile în care aveam să plecăm.

Eu voiam să ajung la oraș, să studiez și să devin avocat. Irina spunea că ar vrea să trăiască într-un loc unde marea nu se vede de la fereastră.

— De ce? o întrebasem.

— Ca să pot dormi fără să mă întreb ce ascunde.

În seara în care am împlinit șaptesprezece ani, i-am dat medalionul. Era din argint ieftin, cumpărat de la un negustor care trecea prin sat. Înăuntru nu aveam nicio fotografie și nicio suviță de păr.

— O să punem ceva în el când vom pleca, i-am spus.

— Ce anume?

— Ceva care să ne amintească de unde am pornit.

Ea îl închisese și îl pusese la gât.

— Nu vreau să-mi amintesc de unde am pornit, spusese. Vreau să-mi amintesc cu cine am pornit.

În anul acela, tatăl meu a început să joace cărți.

La început, pierdea sume mici și se întorcea acasă cu zâmbetul aceluia care e sigur că norocul îi datorează o revanșă. Apoi a început să vândă lucruri din casă. Un ceas al mamei, două tablouri, pământul de lângă port. După ce mama a murit, pierderile s-au înmulțit. Tatăl meu nu mai juca pentru câștig, ci ca și cum fiecare partidă ar fi putut șterge tot ce fusese înainte.

Când am aflat că datoriile lui amenințau casa, eram deja logodit cu o tânără pe care o alesesem pentru numele și averea ei. Nu o iubeam, dar îmi spuneam că iubirea e un lux pe care oamenii cu datorii nu și-l pot permite.

În aceeași lună, m-am certat cu Irina. Îi promisesem că o voi lua cu mine la oraș, dar nu fusesem în stare să-i spun că familia mea era aproape ruinată. Ea aflase de la alții și mă întrebase de ce o țin departe de adevăr.

— Pentru că nu vreau să mă privești cu milă, îi spusesem.

— N-am avut niciodată milă de tine.

— Atunci ce ai avut?

Ea mă privise mult timp, cu o tristețe care mă înfuria.

— Mai mult decât ai știut să primești.

În seara următoare, am plecat din Văleni fără să-mi iau rămas-bun. Nu i-am scris. N-am trimis niciun cuvânt. Mi-am spus că tăcerea era o formă de cruțare, dar adevărul era mai simplu: mă temusem să o iubesc în vreme ce totul se prăbușea în jurul meu.

Acum, după doisprezece ani, eram din nou în casa de sare, cu ea în fața mea și cu tatăl meu la câțiva pași.

— De ce m-ai chemat? am întrebat.

Irina își ținea palmele în jurul ceștii, deși ceaiul se răcise.

— Eu nu te-am chemat.

— Atunci cine?

— Tatăl tău.

Am râs scurt.

— Nu mi-a scris niciodată.

— Mi-a cerut să-ți trimit o telegramă.

— Și ai făcut-o?

— Da.

— De ce?

Ea ridică ochii spre mine.

— Pentru că, dacă nu te întorceai acum, poate că nu te mai întorceai niciodată.

Între noi se așternu o tăcere apăsătoare. În salonul de alături, tatăl meu tuși din nou. În urmă cu doisprezece ani, vocea aceea mă făcuse să fug. Acum mă atrăgea spre ea cu forța unui lucru neterminat.

— Ce vrea de la mine?

— Să semnezi niște acte.

— Ce acte?

— Nu mi-a spus.

— Și tu?

Irina puse ceștile pe masă.

— Eu am nevoie de ajutorul tău.

A rostit-o cu greu, dar n-a coborât privirea.

— Pentru ce?

— Tatăl tău a falsificat niște registre. A luat bani de la tatăl meu, iar apoi a făcut să pară că împrumutul fusese plătit. Când tatăl meu a încercat să-l dea în judecată, a pierdut totul. Casa, atelierul, terenul de lângă port.

— De ce nu mi-ai spus?

— Ți-am scris.

— N-am primit nicio scrisoare.

— Știu.

Am privit-o bănuitor. Irina scoase din buzunar un plic îngălbenit. Numele meu era scris pe el cu mâna ei. Plicul fusese deschis și lipit din nou.

— L-am găsit în biroul tatălui tău, spuse ea.

L-am luat. Hârtia era îndoită în trei, iar în interior nu mai rămăsese decât o pată de umezeală. Dar scrisul ei se mai putea citi.

Nu pleca fără să mă asculți. Tatăl tău a făcut ceva care ne va distruge pe toți.

Am recitit cuvintele până când literele au început să se amestece.

— De ce mi-ai ascuns asta până acum?

— Pentru că nu știam dacă te-ai întors din cauza lui sau din cauza mea.

— M-am întors pentru că mi-a trimis o telegramă.

— Și totuși, când m-ai văzut, ai rămas.

— Nu confunda curiozitatea cu iubirea.

— N-o confund.

În clipa aceea, ușa se deschise. Tatăl meu apăru în prag, sprijinit de baston. Îmbătrânise mult. Obrajii îi erau căzuți, iar părul alb îi crescuse rar pe tâmple. Doar privirea rămăsese aceeași: limpede, rece, prea mândră ca să ceară iertare.

— Ai venit, spuse el.

— M-ai chemat.

— Am crezut că vei refuza.

— Și eu.

Se uită spre Irina.

— Lasă-ne singuri.

— Nu, spuse ea.

Tatăl meu se sprijini mai tare în baston.

— Nu este o treabă care te privește.

— Ba da.

El mă privi din nou.

— Vezi? Nici acum nu știe când să tacă.

— Nu mai vorbești despre ea așa, am spus.

Tatăl meu zâmbi fără bucurie.

— Ai fost plecat doisprezece ani și ai venit să-mi dai lecții despre ce să spun în propria mea casă?

— Casa asta nu mai e a ta.

Tăcerea se strânse în jurul nostru. Irina își încleștă mâinile în poală. Tatăl meu își coborî privirea spre plicul din mâna mea.

— Ai găsit scrisoarea, spuse.

— Ai deschis-o.

— Era în casa mea.

— Era adresată mie.

— Ai fi plecat oricum.

— Nu aveai dreptul să hotărăști.

— Aveam obligația să protejez familia.

— Ai protejat-o vânzând-o, bucată cu bucată?

Pentru prima dată, chipul lui se schimbă. Nu destul cât să semene cu regretul, dar destul cât să trădeze rana pe care o ascunsese sub mândrie.

— Nu știi totul.

— Atunci spune-mi.

Nu răspunse. În schimb, scoase din buzunar un teanc de hârtii.

— Semnează. Casa și terenul vor fi vândute. Datoriile vor fi plătite. Pentru tine n-ar trebui să mai conteze nimic din toate astea.

— Sunt falsurile despre care vorbește Irina?

— Ea nu înțelege ce citește.

— Atunci explică-mi tu.

— Nu am nimic de explicat.

Irina se ridică.

— Ai falsificat semnătura tatălui meu.

Tatăl meu se întoarse spre ea.

— Tatăl tău era un om slab.

— Era un om cinstit.

— Cinstea lui n-a plătit nimic.

— Nici minciuna dumitale.

Tatăl meu ridică bastonul și-l trânti de podea.

— Gata!

Sunetul răsună prin casă. În încăperile de sus, ceva se mișcă. Poate un oblon, poate o ușă lăsată deschisă.

M-am uitat la actele din mâna lui.

— Nu semnez până nu citesc fiecare pagină.

— Atunci vei sta aici până te hotărăști.

— Nu-mi mai poți porunci.

— Ba da. Ești fiul meu.

— Tocmai de aceea ar fi trebuit să-mi spui adevărul.

Tatăl meu își strânse hârtiile și se retrase din salon. Înainte de a ieși, se întoarse spre Irina.

— Să nu-ți închipui că ai câștigat.

Ea nu răspunse. Când ușa se închise, am auzit pașii lui îndepărtându-se pe hol.

Pentru prima oară de când sosise, Irina păru să respire.

— Trebuie să plecăm de aici, spuse.

— Unde?

— La capelă. Am ascuns acolo niște documente. Scrisorile tatălui meu, registrele originale, dovada transferurilor.

— Și de ce nu le-ai dus la autorități?

— Am încercat. Oamenii care conduc tribunalul îi sunt datori tatălui tău. Am nevoie de cineva din afară care să mărturisească și să ducă hârtiile la oraș.

— De ce eu?

— Pentru că ai fost avocat. Pentru că ești fiul lui. Pentru că, dacă vei spune adevărul, nimeni nu va putea pretinde că nu ai avut nimic de pierdut.

Am privit-o. Din nou, îmi cerea să aleg. De data aceasta nu puteam pretinde că nu înțeleg miza.

— Și dacă refuz?

— Atunci le voi duce singură.

— Ai spus că te-ar opri.

— Așa este.

— Și totuși?

— Totuși, nu mai pot trăi ascunzându-mă.

În glasul ei nu se auzea îndrăzneala. Se auzea epuizarea.

— De ce ai așteptat până acum? am întrebat.

— Pentru că mi-a fost frică.

— De el?

— De tine.

Am vrut să întreb ce însemna asta, dar au bătut la ușa din față. Două lovituri, apoi încă una. Pașii servitorului nu se auziră. Casa părea să-și țină răsuflarea.

Am ieșit pe hol. Prin geamul colorat al ușii se vedea silueta unui bărbat.

Tatăl meu coborî scările și deschise.

În prag stătea notarul satului, cu pălăria udă și o servietă sub braț. M-a salutat scurt, apoi îi întinse tatălui meu un plic.

— A venit ordinul, domnule.

Tatăl meu îl deschise. În timp ce citea, gura i se strânse.

— Ce ordin? am întrebat.

Notarul ezită.

— Se cere prezentarea registrelor și suspendarea vânzării până la cercetarea actelor.

Irina mă privi. În ochii ei se aprinsese o speranță atât de fragilă, încât aproape mi-a fost teamă să respir.

— Cine a făcut plângerea? am întrebat.

Notarul întoarse capul spre ea.

— Domnișoara Irina.

Tatăl meu mototoli ordinul.

— Nu are nicio valoare.

— Deocamdată are, spuse notarul. Am nevoie de registrele originale până mâine dimineață.

— Nu le vei primi.

— Atunci voi reveni cu mandat.

Notarul își puse pălăria la loc și plecă. După ce ușa se închise, tatăl meu se întoarse spre Irina.

— Ai semnat o plângere fără să ai toate dovezile.

— Am dovezile.

— Unde?

Ea tăcu.

Tatăl meu înțelese. Privirea i se opri asupra noastră, apoi asupra ferestrei întunecate dinspre mare.

— Capela, spuse el.

Irina păli.

— Ce e în capelă? am întrebat.

Tatăl meu făcu un pas spre mine.

— Nimic care să vă privească.

— Dacă n-ar fi nimic, n-ai fi întrebat.

— Nu știi ce faci.

— Pentru prima dată în viața mea, cred că da.

A urcat în camera lui și a închis ușa. Am auzit cheia răsucindu-se în broască.

Irina mă apucă de braț.

— Trebuie să mergem acum.

— Nu putem ieși pe poartă. O să ne vadă.

— Există o potecă prin grădină, până la faleza de jos.

Am luat lanterna de pe masă și am urmat-o.

Ploaia se întețise. Ramurile castanului ne loveau umerii când treceam pe sub ele. Din grădină, poteca cobora spre plajă printre stânci acoperite de iederă. Marea se retrăgea, dar vântul împingea spre țărm valuri grele, încărcate cu spumă.

Deasupra golfului, turnul bisericii se ridica din apă. Cu doisprezece ani înainte, o furtună prăbușise malul și înghițise o parte din vechiul sat. Biserica se scufundase până la jumătatea turlei. În zilele senine se vedea clopotul prin apa limpede. În nopțile cu furtună, oamenii jurau că îl auzeau bătând.

— Ai venit aici de multe ori? am întrebat.

— Da.

— Singură?

— De cele mai multe ori.

— Nu ți-a fost frică?

— Ba da.

Coboram printre stânci. Irina alunecă o dată și se sprijini de mine. Nu-și retrase mâna imediat. Am simțit prin mâneca rochiei răceala brațului ei.

La capătul potecii se afla intrarea vechii capele, aproape ascunsă de mărăcini. Fusese construită înaintea bisericii noi și abandonată după ce malul se surpase. Scările coborau în pământ, iar deasupra ușii era cioplit un înger fără chip.

Irina descuie lacătul.

— De când ai cheia?

— De când am înțeles că nu mă va ajuta nimeni.

Înăuntru, aerul mirosea a piatră udă și ceară stinsă. Pereții erau acoperiți de pete întunecate, iar vechile bănci fuseseră împinse într-un colț. La capătul încăperii, altarul era crăpat de la o margine la alta.

Irina aprinse lanterna și trecu în spatele lui. Scoase o lespede mică din podea. Înăuntru se afla o cutie de lemn, învelită într-o pânză unsuroasă.

— Aici sunt registrele, spuse ea.

Îmi întinse cutia. Înăuntru am găsit caiete legate cu sfoară, copii de acte și scrisori. Pe unele pagini se vedeau semnăturile tatălui meu. Am recunoscut litera lui înainte să citesc numele.

— Cu asta îl poți dovedi, am spus.

— Pot dovedi o parte.

— Ce lipsește?

— Registrul mare. Tatăl tău îl păstrează în casa de sare. Este singurul care arată că banii n-au fost niciodată plătiți.

— Atunci trebuie să-l luăm.

— Nu știi unde îl ține.

— Știu biroul.

— Tatăl tău e acolo.

— Și noi suntem aici, cu dovezile pe care le avem.

Irina închise cutia.

— Nu înțelegi. Dacă ne prinde cu documentele, ne poate distruge înainte să ajungem la oraș.

— A făcut asta deja, cu tine.

Ea întoarse fața. În lumina lanternei, părea aproape transparentă.

— Ai plecat, spuse.

— Știu.

— Nu. Nu știi. Nu știi ce s-a întâmplat după.

Nu am răspuns.

— După ce ai plecat, tatăl meu s-a dus la al tău să ceară banii. S-a întors fără acte și fără atelier. În câteva luni, a început să uite numele lucrurilor. Își găsea ceasurile desfăcute și nu mai știa să le pună la loc. Într-o dimineață, l-am găsit în grădină, vorbind cu mama. Ea murise de paisprezece ani.

Vocea ei nu se frânse, dar fiecare cuvânt părea smuls cu greu.

— Am încercat să-l ajut. Am mers la oraș, am căutat un avocat, am bătut la ușile tuturor. Nimeni nu voia să se pună cu tatăl tău. Apoi l-am întâlnit pe soțul meu.

Am tăcut.

— M-am măritat cu el pentru că spunea că mă poate ajuta să recuperez casa. Avea bani, relații și o reputație de om drept. La început, chiar a fost blând. Apoi a început să-mi ceară să nu mai ies singură. Apoi să nu mai vorbesc cu oamenii din sat. Când a murit tata, mi-a spus că totul fusese vina mea. Că l-am lăsat să se stingă fără să-i pot salva nimic.

— Irina…

— N-am venit să-ți cer să mă ierți că am tăcut. Nici să mă iubești. Am nevoie doar să nu mai pleci când afli ce s-a întâmplat.

Dinspre capelă se auzi un sunet înfundat. Trei lovituri în ușa de sus.

Ne privirăm.

— Ne-a urmărit cineva, șopti ea.

Am stins lanterna. În întuneric, am auzit pași pe treptele de afară. Cineva încerca zăvorul.

Apoi o voce:

— Irina!

Era tatăl meu.

M-am apropiat de ușă, dar Irina mă trase înapoi.

— Există un tunel în spatele altarului. Duce spre plaja de sub faleză.

— Tu ai spus că era închis.

— Am curățat intrarea.

A împins un mic panou de piatră. În spatele lui se deschidea o trecere joasă. Am intrat primul, cu cutia strânsă la piept. Irina veni după mine și așeză panoul la loc.

Tunelul era îngust. Apa ne ajungea până la glezne. În unele locuri trebuia să mergem aplecați, cu palmele lipite de ziduri. În urma noastră, ușa capelei se deschise. O rază de lumină pătrunse înăuntru și dispăru.

— Nu putem ajunge departe, am șoptit.

— Tunelul iese lângă vechiul debarcader.

— Iar după aceea?

— După aceea trebuie să alegem.

— Ce alegere?

— Să ducem dovezile la oraș sau să ne întoarcem după registru.

— Îl luăm pe amândouă.

Irina se opri. În întuneric, nu-i puteam vedea chipul.

— Nu te-ai schimbat deloc, spuse.

— Nici tu.

— Eu m-am schimbat.

— Poate. Dar încă te aștepți să te salvez singură.

A urmat o tăcere scurtă.

— Nu pe mine trebuie să mă salvezi, spuse ea. Pe adevăr.

Am ieșit lângă debarcader. Ploaia se domolise. Deasupra mării, norii se deschiseseră într-o crăpătură îngustă, iar o fâșie de lună atingea apa. Din locul acela se vedea turla bisericii scufundate, neagră și dreaptă.

Atunci clopotul bătu.

Un singur sunet, adânc, de parcă piatra însăși ar fi vorbit.

Irina își strânse haina la piept.

— Îl auzi? am întrebat.

— Da.

— Se spune că e doar vântul.

— Se spun multe lucruri când oamenii se tem de adevăr.

Ne-am întors la casa de sare pe drumul de jos, pe sub zidurile grădinii. Ușa laterală nu era încuiată. În hol, lumina era aprinsă. Pe masa din vestibul se afla valiza mea, răsturnată, cu hainele scoase afară.

Am urcat scările spre birou. Ușa era deschisă.

Tatăl meu stătea în fața șemineului, cu registrul mare în mână. Flăcările aruncau umbre lungi peste pereți. Pe birou, hârtiile fuseseră răscolite.

— Ai găsit ce căutai? mă întrebă.

— Nu încă.

Irina se opri lângă ușă.

— Dă-mi registrul, spuse.

— După tot ce am făcut pentru tine?

— Nu ați făcut nimic pentru mine.

— Ți-am oferit o cale să începi din nou.

— Mi-ați luat casa.

— Ți-am oferit căsătoria cu un om care te-ar fi protejat.

— M-ați vândut.

Tatăl meu își încleștă degetele pe copertă.

— Tatăl tău era pe moarte. Avea datorii pe care nu le putea plăti. Eu am cumpărat ce mai rămăsese.

— Ați falsificat actele.

— Am luat ceea ce urma să fie oricum pierdut.

— Ați distrus o familie.

— Familia ta era deja distrusă.

Irina făcu un pas în încăpere.

— Dați-mi registrul.

Tatăl meu se uită la mine.

— Înțelegi ce se va întâmpla dacă acest lucru ajunge la tribunal? Numele nostru va fi târât prin noroi. Casa va fi confiscată. Oamenii vor spune că am furat.

— Ai furat.

— Am încercat să te țin în siguranță.

— M-ai ținut departe de adevăr.

— Pentru că adevărul nu folosește nimănui.

— Folosește celor pe care i-ai rănit.

Chipul tatălui meu se întunecă.

— Ea te-a făcut să crezi asta?

— Nu. Tu m-ai făcut să cred, când mi-ai ascuns scrisoarea.

Tatăl meu strânse registrul la piept.

— Dacă îl iei, nu mai ești fiul meu.

Am privit omul acela, care mă învățase să scriu, să merg călare și să nu-mi arăt frica. Mi-am amintit cum mă dusese pe umeri prin grădina înghețată, după ce mă rănise un câine. Mi-am amintit și serile în care îl așteptasem la fereastră, iar el se întorsese beat și fără să-mi rostească numele.

— Ai spus asta demult, am răspuns. Doar că eu am fost prea tânăr să înțeleg.

Am mers spre el. O clipă, am crezut că mă va lovi. În schimb, îmi întinse registrul.

— Ia-l, spuse.

Vocea lui era aproape stinsă.

— De ce?

— Pentru că m-am săturat.

— De ce nu ai spus asta mai devreme?

— Pentru că oamenii ca mine nu știu să se oprească la timp.

Registrul îi tremura în mâini. Când l-am luat, degetele lui mi-au atins încheietura. Erau reci și subțiri.

Irina întinse cutia cu documente. Tatăl meu se uită la ea, apoi la medalionul de la gâtul ei.

— Încă îl porți.

— Da.

— El ți l-a dat.

— Da.

Tatăl meu închise ochii.

— Am crezut că, dacă vă despart, îl voi salva de sărăcie.

— M-ați salvat de ea, am spus. Dar m-ați făcut să trăiesc ca un om care se teme de propria viață.

Nu răspunse.

În zori, am plecat spre oraș cu actele, registrul și un car tras de cai. Notarul venea cu noi. Tatăl meu rămase în casa de sare. Când am ajuns la poartă, nu l-am văzut la fereastră.

Irina stătea lângă mine pe banchetă. Între noi se afla cutia de lemn, iar în buzunarul ei medalionul de argint.

— După ce predăm actele, ce vei face? am întrebat.

— Nu știu.

— Ai putea veni cu mine la oraș.

— Ai putea să-mi ceri să vin?

— Vin-o cu mine.

Ea își întoarse privirea spre mare.

— Nu pot să plec doar pentru că mă chemi. Am petrecut prea mulți ani așteptând ca altcineva să-mi deschidă o ușă.

— Atunci ce vrei?

— Să mă întrebi din nou după ce terminăm.

— Și dacă răspunsul va fi nu?

— Atunci va trebui să-l accepți.

— Pot face asta.

— Nu știi încă.

Pe drum, n-am mai vorbit. În fața noastră, ceața se ridica încet, descoperind câmpurile și drumul spre oraș. În urma noastră, Văleni rămânea ascuns sub norii joși.

Am predat documentele tribunalului. Ancheta a durat luni de zile. Tatăl meu nu a fost condamnat la închisoare, dar a pierdut casa și mare parte din avere. A fost obligat să plătească despăgubiri familiei Irinei și să recunoască public falsurile. Când verdictul a fost rostit, el nu s-a uitat la mine.

Irina și-a recăpătat casa de lângă port, dar tatăl ei nu s-a mai întors. Atelierul fusese vândut. Grădina era năpădită de buruieni, iar ferestrele aveau geamurile sparte. Ea a început să le repare câte unul, fără să ceară ajutor.

În primăvara următoare, m-am întors la Văleni.

Nu am găsit-o sub castan, nici pe faleză. Am găsit-o în atelierul tatălui ei, cu mânecile suflecate și o cutie de ceasornicărie deschisă în față.

— Ai revenit, spuse.

— Da.

— Ai rezolvat treaba la oraș?

— Da.

— Și acum?

Am scos din buzunar floarea albă pe care o păstrasem într-o carte. Se făcuse aproape praf; abia se mai vedea forma petalelor.

Irina o privi.

— Ai păstrat-o.

— Nu știam că o mai am.

— Asta nu e același lucru cu a o păstra.

— Știu.

I-am întins floarea. Ea nu o luă.

— Nu vreau să ne întoarcem la ce am fost, spuse.

— Nici eu.

— Atunci ce vrei?

M-am gândit la anii în care tăcusem, la scrisorile pierdute și la toate lucrurile pe care le numisem prudență doar fiindcă mi-era frică să le spun pe nume.

— Vreau să încep de unde suntem acum.

Irina mă privi lung. Apoi își desprinse medalionul și îl puse pe masă. Îl deschise. Înăuntru se afla o șuviță din părul meu, tăiată cu mulți ani în urmă, când eram copii.

— Am spus că vreau să-mi amintesc cu cine am pornit, rosti ea.

— Și acum?

— Acum vreau să văd dacă putem merge mai departe.

Nu m-a sărutat. Nu mi-a promis că mă iubește. Mi-a dat o cheie și mi-a spus că a doua zi urma să repare fereastra din spate.

Am rămas la Văleni.

Uneori mergeam împreună pe faleză. Alteori stăteam în atelier, în tăcere, ascultând ceasurile deschise pe masă și marea de dincolo de case. Între noi se întindeau încă lucruri nespuse, dar nu mai aveau puterea să ne despartă fără să le privim.

Tatăl meu a murit în iarna aceea. În ultima lui scrisoare nu mi-a cerut iertare. A scris doar că regretă că m-a învățat să plec înainte să mă învețe să rămân.

Am păstrat scrisoarea în sertarul biroului.

Anii au trecut. Casa de sare a rămas goală, cu ferestrele închise și zidurile albe de sare. Nimeni n-a vrut s-o cumpere. Când furtunile veneau dinspre sud, obloanele ei se deschideau singure și se izbeau de pereți, iar oamenii din sat spuneau că se întorsese stăpânul.

Eu și Irina n-am mai locuit acolo. Am rămas în casa de lângă port, unde, din fereastra dormitorului, marea se vedea doar într-o dungă îngustă.

În unele nopți, totuși, o auzeam.

Clopotul bisericii scufundate bătea sub apă o dată, apoi tăcea.

Irina îmi lua mâna. Niciunul dintre noi nu întreba cine îl auzise. Știam deja că unele lucruri nu sună ca să cheme pe cineva înapoi. Sună doar ca să ne amintească de cei pe care am iubit, de cei pe care i-am trădat și de prețul pe care îl plătim când adevărul ajunge prea târziu.