El ajunsese la moara spre seara, cand lumina nu mai lamureste nimic, si doar amana intunericul. Drumul se pierdea in pamantul umed, iar copacii, rari si strambi, pareau mai mult martori decat parte din peisaj. Nu venise din curiozitate, desi asa ar fi spus oricui l-ar fi intrebat. Venise pentru ca nu mai avea unde sa se intoarca.

Moara statea langa apa, veche si inclestata in sine, cu roata nemiscata, ca si cum timpul o ocolise nu din respect, si din sila. Acoperisul, lasat intr-o parte, scartaia usor la fiecare adiere, iar ferestrele, intunecate, nu reflectau nimic. Nici macar cerul.

Batranul l-a vazut inainte sa ajunga la prag. Nu s-a mirat. Nu l-a intrebat nimic.

- Tarziu ai venit, i-a spus, cu o voce care nu judeca, dar nici nu iarta.
El a dat din cap, fara sa stie de ce.

- Nu pentru mine.
Batranul a zambit scurt, ca si cum auzise raspunsul de prea multe ori.

- Intra.
Inauntru, mirosul de apa statuta si lemn putred era atat de dens incat parea ca poate fi atins. O lumanare mica ardea pe o masa joasa, iar flacara ei tremura fara vant, ca si cum ar fi raspuns la altceva. El a privit in jur. Totul era simplu, dar nimic nu era neglijent. Fiecare lucru parea pus acolo cu un scop pe care nu il intelegea.

- Stii de ce ai venit, a spus batranul.
Nu era o intrebare. El a inchis ochii pentru o clipa.

- Pentru ea.
Batranul nu a reactionat imediat. A mai aruncat o bucata de lemn in foc, desi focul nu avea nevoie.

- Toata lumea vine pentru cineva.
El a simtit cum cuvintele ii apasa pieptul.

- Pot s-o mai vad?
Linistea s-a lungit. Apa de afara a lovit roata morii cu un sunet surd, ca o bataie de inima obosita.

- Poti, a spus batranul in cele din urma. Dar nu cum vrei tu.
El a ridicat privirea.

- Cum atunci?
Batranul s-a apropiat incet si i-a intins un vas mic, plin cu apa tulbure.

- Bea.
El nu a intrebat nimic. A luat vasul si a baut. Apa avea un gust greu, metalic, si, pentru o clipa, a simtit ca ceva in el se strange, ca si cum ar fi fost tras inapoi prin propriile amintiri. Cand a deschis ochii, nu mai era in moara. Era acolo. In locul unde o pierduse.

Campul era verde, prea verde, iar lumina, prea curata. Ea statea cu spatele, exact cum si-o amintea. Parul ii cadea pe umeri, iar rochia ii atingea iarba fara sa o miste.

- El..., a spus ea, fara sa se intoarca.
Vocea ei nu avea nicio umbra. S-a apropiat incet, cu o teama care nu venea din prezent, si din ceea ce stia ca urmeaza.

- Te-am cautat, a spus el.
Ea s-a intors. Chipul ei era neschimbat. Prea neschimbat.

- Nu trebuia.
A vrut sa o atinga. A intins mana, dar, inainte sa ajunga la ea, a simtit o rezistenta fina, ca un strat subtire de apa intre ei.

- De ce ai plecat?, a intrebat el, cu o voce care nu mai avea forta.
Ea l-a privit lung.

- Nu eu am plecat.
Cuvintele au cazut intre ei, grele. El a dat din cap, negand, dar in acelasi timp intelegand.

- Nu… nu e adevarat.
Ea a facut un pas inapoi.
Tu ai ales.

In clipa aceea, imaginea s-a fisurat. Nu brusc. Lent. Ca o oglinda care nu se sparge, si oboseste. Campul a inceput sa se stinga, culorile s-au retras, iar ea a devenit mai putin clara, ca si cum ar fi fost luata inapoi de ceva ce nu accepta prezenta lui.

- Ramai!, a strigat el.
Ea a zambit. Un zambet trist, dar linistit.

- Nu aici.
Totul s-a prabusit in intuneric. Cand si-a revenit, era din nou in moara. Lumanarea ardea la fel, batranul statea in acelasi loc, iar apa de afara isi continua miscarea greoaie. El a cazut in genunchi.

- A fost real…
Batranul l-a privit fara mila.

- Atat cat ai meritat.
El a ridicat capul, cu ochii goi.

- Mai vreau.
Batranul a zambit din nou, de data asta mai lung.

- Asta e partea care nu se termina niciodata.
Afara, roata morii a inceput sa se miste incet, desi nu era vant si apa nu crescuse. El a inteles atunci. Nu venise sa o vada. Venise sa ramana.