Stau singur in camera, iar singura lumina care mai palpaie e cea a unei lumanari ramase pe masa. In linistea asta deplina, simt cum ard pentru tine ca un altar aprins care nu mai are nevoie de cuvinte. Port in piept o flacara care pare sa nu mai cunoasca nicio margine pe pamant.

Privirea ta ma cheama si ma pierde in acelasi timp, facandu-ma sa renasc din tot ce eram inainte sa te cunosc. Nu am stiut niciodata ca dorul poate sa creasca atat de viu in tot ce respir. Nu-ti cer nimic, nici timp si nici juraminte inutile. Iubirea mea nu stie sa se indoaie, si curge lin, adanc si neincetat, ca o lumina care refuza sa se moaie in fata intunericului.

M-am gandit ca, si daca lumea s-ar opri deodata din mers si totul s-ar pierde in ceea ce nu mai ramane, eu tot te-as iubi. Te-as cauta dincolo de univers, ca pe un destin care nu se mai poate desface. Am privit flacara cum tremura si am inteles ca sunt lucruri care raman intregi tocmai pentru ca nu cerem nimic de la ele. Doar sa existe.