Nu am inchis eu usa. Sunt sigur de asta. Imi amintesc perfect momentul in care am intrat in camera: un gest banal, o curiozitate fara consecinte. Era o incapere mica, aproape goala, cu pereti netezi si fara ferestre. Nimic remarcabil. Atunci.

Am facut un pas inauntru. Apoi inca unul. Si in acel moment, fara zgomot, fara avertisment, usa s-a inchis. Nu brusc, si definitiv.

M-am intors imediat. Am apasat clanta. Nu era incuiata, dar nu se deschidea. Am impins. Am tras. Nimic. Nu exista rezistenta mecanica. Nu simteam ca e blocata, si era ca si cum ideea de "deschidere" nu mai era valabila. Am respirat adanc. Mi-am spus ca e doar o usa defecta. Ca exista o explicatie simpla. Intotdeauna exista.

M-am intors spre camera. Si atunci am observat. Nu mai era exact la fel. Nu pot spune ce se schimbase, dar stiam. Spatiul era mai apropiat. Nu fizic, poate, si prezent. Ca o privire.

Am facut un pas inapoi. Peretele din spate parea mai aproape decat inainte. Am intins mana. L-am atins. Rece, dar nu inert. Sub degete, am simtit o usoara vibratie. Am retras mana imediat. Si atunci am auzit un sunet slab. Nu dintr-un colt, nu dintr-un punct, si din peste tot. Un fel de soapta fara cuvinte. Ca o respiratie care nu are nevoie de aer.

Am inceput sa ma misc. Nu in panica, inca nu. Doar pentru a intelege spatiul. Dar fiecare pas parea sa confirme ceva ce nu voiam sa accept: camera nu avea dimensiuni fixe. Cand ma apropiam de un perete, distanta se ajusta. Nu dramatic, nu vizibil, si suficient cat sa nu pot spune niciodata cat de departe este.

Am incercat sa ma asez. Podeaua era acolo, solida. Dar pentru o clipa, am avut senzatia ca nu ma sustine complet. Ca si cum o parte din mine ar fi fost deja… altundeva.

Am inchis ochii. O greseala. Pentru ca atunci am simtit-o clar. Nu ca o prezenta separata, si ca o suprapunere. Ceva era exact acolo unde eram eu. Nu in fata, nu in spate, si in acelasi loc. Am deschis ochii brusc. Camera parea mai mica, sau poate eu eram mai raspandit.

Am inceput sa respir mai repede. Sunetul din pereti a crescut. Nu in volum, si in apropiere. Ca si cum raspundea. Nu la miscarile mele, si la mine. In acel moment, am inteles. Nu eram inchis intr-o camera, si eram potrivit pentru ea. Fiecare respiratie, fiecare gest, fiecare gand erau ajustate. Aliniate. Nu de mine, si de spatiu.

Am incercat sa rezist. Sa ma misc diferit. Sa ma opun. Dar fiecare incercare crea o tensiune insuportabila. Ca o nota falsa intr-o melodie prea precisa. Am cedat. Nu din slabiciune, si din epuizare. M-am oprit. Am respirat lent. Exact.

Si atunci, camera s-a linistit. Sunetul a disparut. Peretii nu mai pareau aproape. Totul era corect. Pentru prima data, nu mai exista disconfort. Nu mai exista opozitie. Nu mai exista diferenta. Si atunci am inteles, cu o claritate rece: nu mai era nevoie sa ies. Pentru ca nu mai exista nimic in mine care sa fie in afara camerei.