Am cunoscut-o intr-un moment nepotrivit. Nu pentru ca viata mea ar fi fost complicata, si din contra. Era prea asezata, prea clara. Si, cum se intampla uneori, exact atunci apare cineva care nu cere nimic si totusi schimba totul.

Ea nu a intrat brusc in viata mea, si s-a strecurat. Cu rabdare, cu acea discretie care nu atrage atentia imediat, si care ramane. Vorbea simplu, fara sa incerce sa para mai mult decat era. Si, poate tocmai de aceea, era mai mult. Am inceput sa ne vedem des. Nu stabilisem nimic, nu definisem nimic, si exista o apropiere evidenta, pe care o tratam amandoi cu o precautie aproape ironica. Ca si cum, daca nu o numim, nu devine reala.

Ea nu parea multumita cu acest echilibru. Intr-o seara, mi-a spus ca nu intelege oamenii care simt si nu spun. Ca tacerea nu protejeaza nimic, si doar amana. Am zambit atunci. Era genul de discutie pe care o poti duce fara sa te implici.

- Uneori, tacerea pastreaza lucrurile asa cum sunt, am raspuns.

M-a privit lung.

- Sau le pierde, a spus ea.

Am schimbat subiectul. Nu pentru ca nu aveam ce raspunde, si pentru ca raspunsul ar fi fost incomod. Zilele au continuat aproape la fel. Aproape. Ea devenise mai atenta, mai retinuta. Nu mai initia discutii personale si nu mai lasa lucrurile sa alunece spre zone in care trebuia sa aleg. Eu am acceptat aceasta schimbare. Mai putine complicatii, mai mult control. Sau asa mi-am spus.

Pana intr-o zi. Am gasit-o diferita. Nu rece si nu distanta, si doar asezata. Linistita intr-un fel care nu ma includea. Mi-a spus, fara ocolisuri, ca a ales sa mearga mai departe. Nu din graba, si din nevoie de claritate. Nu am intrebat cu cine, pentru ca nu conta.

Am incercat sa spun ceva. Ca nu era momentul potrivit. Ca lucrurile ar fi putut evolua. Ca nu era atat de simplu. A ascultat fara sa ma intrerupa.

- A fost simplu, a spus ea. Tu l-ai complicat.

Replica ei nu a fost dura, si a fost exacta. Am realizat atunci cat de mult m-am bazat pe ideea ca ea va ramane. Ca va intelege, ca va avea rabdare, fara sa-i cer asta si fara sa-i ofer ceva in schimb. Am incercat, pentru prima data, sa fiu sincer. I-am spus ca am simtit mai mult decat am aratat. Ca nu am stiut cum sa spun si ca nu am vrut sa risc. A zambit usor. Nu cu ironie, si cu o oboseala linistita.

- Nu ai vrut sa pierzi, a spus ea. Si ai pierdut oricum.

Nu am avut ce raspunde. Am plecat cu senzatia clara ca nu fusese o tragedie. Nu exista nimic spectaculos in ceea ce s-a intamplat. Nicio scena, nicio ruptura violenta. Doar o iubire care ar fi putut exista, si care nu a fost rostita la timp. Si, in mod curios, exact lipsa acelui moment a cantarit cel mai mult.