În târgul acela uitat de lume, unde burnița toamnei cădea peste acoperișuri de parcă cernea cenușă rece, nimeni nu cuteza să pomenească de conacul din buza cimitirului. Avea ferestrele mereu oarbe, înecate în beznă, de ziceai că orice lumânare aprinsă înăuntru se stingea sugrumată înainte să-și arunce lumina pe sticlă. Acolo își ducea veacul Adrian, un singuratic pe care lumea îl botezase poet, deși nimeni nu-i văzuse vreo slovă tipărită. Umbla vorba prin mahalale că scria doar pe întuneric, udându-și penița în cerneală amestecată cu vin negru, și că-și punea foile pe foc înainte de revărsatul zorilor, cuprins de teama bolnavă că propriile gânduri aveau să-l bântuie.

Într-o seară rece de noiembrie a dat peste Elvira în ruinele bisericii părăsite de la marginea parcului. Fata zăcea pe o bancă de piatră lângă un altar mâncat de iederă, într-o rochie neagră, strânsă pe gât, unde-i sclipea stins o inimă de argint prinsă pe lanț. Când a auzit pași prin frunzișul ud, a întors capul fără să se sperie, lăsându-l să-i vadă fața albă ca varul. Întrebată dacă jelește pe cineva, a zâmbit cu o amărăciune care i-a tăiat băiatului orice chef de vorbă: i-a zis scurt că doar încerca să-și amintească cum e să fii dragă cuiva.

Din noaptea aia, Adrian a uitat de el. Se întâlneau pe furiș sub vitraliul spart prin care luna desena umbre strâmbe peste lespezile vechi de mormânt. Era o dragoste grăbită, otrăvită, care semăna mai degrabă cu o boală de plămâni decât cu o bucurie curată. Ea îi asculta versurile fără să crâcnească, el îi strângea mâinile care nu se încălzeau niciodată, iar când fata îi șoptea să nu cumva s-o caute dacă într-o noapte n-o mai găsi-o acolo, el o lua peste picior, convins că-și dădea aere de femeie greu de prins.

Până într-o noapte, când a rămas singur în odaia ei și a dat peste o foaie împăturită pe fundul unui sertar. Era un răvaș scurt, mâzgălit către un oarecare Vasile: îi dădea raportul că poetul mușcase momeala până la capăt, că-l avea la mână și că actele pe conac aveau să fie semnate curând, după care puteau să-și vadă liniștiți de drum. La capătul paginii stătea iscălitura ei, curată și limpede.

Adrian n-a scos un sunet. A băgat scrisoarea în buzunarul hainei, s-a întors la conac, a aprins toate sfeșnicele din casă până s-au umplut pereții de fum și a rămas nemișcat lângă cămin. Când ușa s-a dat în lături la miezul nopții și Elvira a pășit înăuntru, el i-a tăiat calea fără ocolișuri, întrebând-o direct cine dracului era Vasile. Fata a împietrit în prag; toată masca aia de copilă rătăcită i-a căzut de pe chip într-o secundă. N-a mai încercat să mintă. S-a apropiat cu pași mărunți, recunoscând că totul fusese o capcană cusută cu ață albă, dar jurându-i cu lacrimi în ochi că pe drum începuse să-i fie drag de el cu adevărat.

Băiatul a pufnit într-un râs sec, a scos răvașul și l-a aruncat direct în jăratic, privind cum colțurile de hârtie se fac scrum. N-a făcut-o din milă, ci dintr-o ciudă oarbă, vrând să vadă dacă femeia din fața lui mai era în stare să respire fără plasa ei de minciuni. Văzându-și hârtia arsă, Elvira a dus mâna la gât, a desprins inima de argint și a trântit-o pe tăblia mesei, mărturisindu-i cu vocea stinsă că Vasile nu era vreun complice oarecare, ci bărbatul cu care fusese cununată în fața altarului.

N-a apucat să-și tragă răsuflarea, că în scândura groasă a porții au răsunat trei bătăi grele, de fier pe lemn. Trei lovituri măsurate, fără grabă, urmate de un glas gros care i-a strigat numele prin noapte. În clipa aia fetei i-a pierit tot sângele din obraji și a început să tremure din toate încheieturile; abia atunci a priceput și Adrian în ce groapă căzuse. Nu fusese singurul naiv dus de nas de o femeie frumoasă, ci doar ultima verigă dintr-un lanț de orori, iar cel de la ușă venea să-și ceară socoteala și să-și ia femeia înapoi în pământ.

Când s-au crăpat zorii, vecinii au găsit conacul părăsit, cu ușile bătute de vântul rece. Pe masă zăcea doar lanțul cu inima de argint, iar în pivnița veche, printre mormintele de sub temelie, se vedeau urme proaspete de pași apăsați în țărână: un rând de pași se oprea brusc în fața unei cripte zidite, în timp ce celălalt cobora mai departe, pierzându-se în bezna de sub lespezi. Despre Adrian n-a mai auzit nimeni nimic în târg. Doar despre fată mai șușotesc bătrânii pe la priveghiuri, zicând că prin nopțile cernute cu ploaie de noiembrie mai răsare încă o umbră neagră prin ruinele bisericii, așteptând pe cineva lângă altar și întinzând spre trecători o mână uscată și rece ca piatra de mormânt.