Nu peretii erau problema. La inceput, asta am crezut. Camera era ingusta, dar nu imposibil de locuit. Tavanul cobora usor spre colturi, iar ferestrele erau prea mici pentru a lasa lumina sa intre cum trebuie. Dar nu asta ma deranja, si simetria. Totul era prea exact.

Patul era perfect centrat. Masa, la distante egale de pereti. Chiar si crapaturile din tencuiala pareau sa se repete, ca si cum cineva ar fi incercat sa creeze un model. Am ras de observatia asta in prima zi. In a doua, nu am mai ras. Pentru ca am inceput sa observ ca simetria nu era fixa. Se ajusta.

Un obiect lasat usor deplasat revenea, peste noapte, intr-o pozitie mai corecta. O carte pusa stramb era, dimineata, aliniata perfect. Am testat. Am mutat scaunul in mod deliberat, l-am intors cu spatele la masa. Dimineata, era din nou la locul lui. Dar nu exact cum fusese initial, si mai bine. Mai potrivit.

Am inceput sa dorm prost. Nu din cauza zgomotelor. Nu exista niciun sunet, si din cauza senzatiei ca ceva se intampla atunci cand nu sunt atent. Ca exista un moment intre clipit si vedere in care lucrurile se schimba. In a treia noapte, am decis sa nu mai clipesc. Am stat pe pat, cu ochii fixati pe masa. Lacrimile au inceput sa curga, dar nu am cedat. Minutele au trecut greu, deformate.

Si atunci am vazut. Nu miscare, si corectie. Masa nu s-a deplasat. A fost usor reajustata, ca si cum spatiul insusi ar fi impins-o intr-o pozitie mai buna. Un milimetru. Apoi inca unul. Am clipit. Cand am deschis ochii, camera era diferita. Nu vizibil, dar stiam. Si atunci am inteles. Nu obiectele erau corectate, si eram eu.

Am inceput sa ma simt nepotrivit. Pozitia in care stateam nu mai parea buna. Spatele prea curbat. Capul prea inclinat. Respiratia prea neregulata. Am incercat sa ma indrept. A fost mai bine, dar nu suficient. Un disconfort subtil a ramas, ca o eroare mica intr-un sistem altfel perfect.

In zilele urmatoare, senzatia a crescut. Mersul meu parea gresit. Pasii, inegali. Mainile, prost pozitionate. Am inceput sa ma corectez, fara sa-mi dau seama cand am inceput. Mi-am ajustat postura. Ritmul. Gesturile. Si de fiecare data, camera devenea mai linistita. Mai stabila.

In aceasta dimineata, m-am trezit intr-o pozitie perfect dreapta. Nu imi aminteam sa ma fi asezat astfel, dar se simtea corect. Am privit in jur. Totul era in echilibru. Pentru prima data, nu mai exista acea tensiune subtila in aer. Am zambit. Sau, cel putin, cred ca am facut-o. Pentru ca, in acel moment, am realizat ceva. Nu mai simteam nevoia sa ma misc. Nu mai simteam nevoia sa schimb nimic. Totul era exact cum trebuia. Inclusiv eu. Si tocmai atunci am inteles, cu o claritate rece: nu eu ma adaptasem camerei, si camera ma terminase.