Am intrat fara sa spun nimic. Nu pentru ca nu aveam ce, si pentru ca stiam ca orice cuvant ar cobori intensitatea din aer. Ea statea langa fereastra, cu spatele usor intors. Lumina o taia in doua, lasand jumatate din ea vizibila, jumatate ascunsa.

- Ai venit tarziu, a spus ea.
Nu era un repros, si mai degraba o observatie. M-am apropiat incet, studiind nu gesturile ei, si felul in care evita sa se intoarca complet.
- Am venit exact cand nu mai puteam sa nu vin.
Ea a inchis ochii pentru o clipa. Acolo, intre raspuns si reactie, ceva s-a schimbat.
- Mereu spui asta, a murmurat ea.
- Si mereu e adevarat.

Distanta dintre noi nu era mare, dar nici inexistenta. Inca. Ea s-a intors in sfarsit. Privirea ei nu era blanda, si era atenta, ca si cum incerca sa vada daca eu chiar inteleg unde ma aflu.
- Stii ca nu e doar despre dorinta, nu?
- Stiu, am zambit eu slab. Dar nu asta ma opreste.
Ea a facut un pas spre mine. Mic, dar suficient cat sa anuleze ultima forma de siguranta.
- Atunci ce te opreste?
Am coborat privirea pentru o fractiune de secunda, apoi inapoi la ea.
- Faptul ca, daca incep, nu mai vreau sa ma opresc.

Linistea care a urmat nu era goala, si era acceptare. Ea a ridicat mana si mi-a atins obrazul. Lent, ca si cum testa nu pielea, si reactia. Nu m-am miscat.
- Si crezi ca eu vreau sa te opresc? a spus ea incet.
A fost momentul in care lucrurile au trecut din gand in realitate. I-am prins usor incheietura, nu pentru control, si pentru a pastra contactul. Am tras-o mai aproape, suficient cat respiratiile sa se amestece. Ea nu a rezistat. Dimpotriva, s-a apropiat si mai mult, ca si cum miscarea mea doar confirmase ceva ce astepta.

- Vezi? a murmurat ea. Nu era nevoie de cuvinte.
Am inclinat capul usor, aproape de buzele ei, dar nu le-am atins inca. Am lasat momentul sa creasca. Tensiunea nu venea din gest, si din amanare.
- Spune-mi sa ma opresc, am spus foarte incet.
Ea a zambit. Nu ironic, nu bland, si sigur.
- Nu.
Atat. Cand ne-am atins, nu a fost brusc. A fost lent, ca o cedare care nu mai cauta scuze. Sarutul a inceput aproape retinut, dar s-a adancit repede, ca si cum rabdarea fusese doar o iluzie necesara. Mana mea a urcat pe spatele ei, oprindu-se acolo unde atingerea nu mai era neutra. Ea a reactionat imediat, apropiindu-se si mai mult, ca si cum corpul ei recunostea directia. Respiratia ei s-a schimbat, devenind mai grea, mai sincera.

- Asta e partea in care nu mai putem da inapoi, a spus ea.
Nu suna speriata. Am ramas foarte aproape, cu fruntea lipita de a ei.
- Nu vreau sa dau inapoi.
Ea a inchis ochii, apoi i-a deschis din nou, privindu-ma direct.
- Atunci nu ma lasa sa ma gandesc.
Nu era o cerere usoara, si o alegere. Nu am raspuns in cuvinte. Si din momentul acela, nimic nu a mai fost controlat. Doar trait. Ca si cum camera in care ne aflam nu mai avea usa. Sau poate avea, dar niciunul nu mai voia sa o foloseasca.