El a stiut din momentul in care a vazut-o ca nu ar fi trebuit sa vina. Nu pentru ca nu voia, si pentru ca voia prea mult. Ea statea in mijlocul camerei, nemiscata, de parca il asteptase exact asa. Fara gesturi, fara introduceri.

- Ai venit, a spus ea.
Nu suna surprinsa. El a inchis usa in urma lui, dar nu s-a apropiat imediat.

- N-ar fi trebuit.
Ea a zambit slab, aproape absent.

- Asta nu te-a oprit niciodata.
A fost suficient. El a facut un pas, apoi inca unul. Distanta s-a rupt repede, dar nu complet. Inca mai exista loc pentru indoiala.

- Spune-mi sa plec, am spus eu.
Replica a venit prea tarziu. Amandoi stiam. Ea m-a privit fix, fara ezitare.

- Nu.
Simplu. Definitiv. Aerul dintre noi s-a schimbat instant. Nu mai era loc pentru jocuri curate. M-am apropiat pana cand aproape o atingeam, dar m-am oprit acolo, in acel punct dureros de aproape.

- Atunci spune-mi sa ma opresti.
Ea a inspirat adanc, dar nu s-a retras.

- Nu vreau.
Asta a fost tot. Mana mea a ajuns la ea fara tranzitie, directa, sigura, ca si cum orice amanare ar fi fost doar o forma de autoinseleare. Am prins-o de talie si am tras-o spre mine, mai brusc decat as fi intentionat. Ea a reactionat imediat, lipindu-se de mine fara rezistenta. Respiratia ei s-a frant pentru o secunda.

- Exact asta voiam sa faci, a murmurat ea.
Nu mai era niciun dubiu. Sarutul nu a avut rabdare. A fost intens din prima clipa, apasat, aproape dur, ca o tensiune acumulata prea mult timp. Ea a raspuns pe masura, fara sa se tempereze, fara sa incerce sa ma incetineasca. Din contra, m-a prins mai aproape, tinandu-ma acolo.
Mana mea a coborat pe spatele ei, apoi a revenit, mai sus, mai hotarata. Ea a reactionat instant, apropiindu-se si mai mult, ca si cum orice distanta ramasa era deja prea mare.

- Asta e momentul in care ar trebui sa ne oprim, a spus ea, dar vocea nu mai avea forta.
- Nu.
Nu am lasat loc de interpretare. Ea a inchis ochii pentru o clipa, apoi i-a deschis din nou, fixandu-ma.

- Atunci nu te mai gandi.
Replica a fost ultima forma de control pe care a incercat-o. Nu a functionat. Ritmul a devenit mai intens, mai greu, fiecare gest raspunzand direct celuilalt, fara filtrul acela care tine lucrurile in siguranta. Am simtit cum ea nu mai testeaza nimic. Nu mai asteapta, si doar raspunde.

- Nu mai pot sa ma prefac, a spus ea incet.
Nu era o slabiciune, si o capitulare asumata. Am ramas foarte aproape, cu respiratiile amestecate.

- Nici eu.
A fost suficient. Pentru ca in punctul ala nu mai era vorba de alegere, si de cat de departe suntem dispusi sa mergem fara sa ne oprim. Si, din felul in care ma tinea, raspunsul era deja dat.