Nu te-am cautat. Poate pentru ca stiam, undeva adanc, ca daca te-as gasi, nu m-as mai putea intoarce la mine asa cum eram. Traiam intr-o ordine atent construita, in care fiecare emotie avea un loc si fiecare impuls era filtrat inainte sa devina real. Asa eram in siguranta.

Apoi ai aparut si, fara sa faci nimic evident, ai inceput sa tulburi aceasta ordine. Nu ai pus intrebari incomode, nu ai cerut explicatii, si doar ai privit. Si, in acea privire, era ceva care nu ma lasa sa ma ascund.

- Pari foarte sigur pe tine, ai spus intr-o zi.
Am zambit.
- Sunt.
Ai inclinat usor capul, ca si cum ai fi ascultat ceva ce nu spuneam.
- Nu chiar.

Am vrut sa te contrazic, dar nu am facut-o. Pentru ca, in mod ciudat, nu ma simteam judecat, si doar vazut. Si asta era mai greu de suportat decat orice critica. Cu tine, nu mai puteam sa aleg doar ce sa arat. Totul devenea vizibil: gandurile pe care le ascundeam, dorintele pe care le negam, frica de a pierde controlul.

Intr-o seara, cand linistea devenise prea densa, am spus:

- Nu imi place cat de mult conteaza asta pentru mine.
Nu m-ai intrebat ce inseamna "asta". Ai stiut.
- Nici mie nu imi place, ai raspuns.
Am ridicat privirea, surprins.
- Atunci de ce nu ne oprim?
Ai zambit usor, aproape trist.
- Pentru ca nu vrem.

A fost primul moment in care am recunoscut, fara sa o spunem direct, ca nu mai era vorba despre curiozitate. Era ceva mai profund, mai greu de ignorat, mai greu de controlat. Cu tine, am inceput sa simt lucruri pe care le credeam prea complicate ca sa le traiesc. Nu erau doar frumoase. Erau intense, uneori dureroase, alteori copleșitoare. Dar nu mai puteam sa ma intorc la linistea de dinainte. Pentru ca acea liniste era, de fapt, o forma de absenta.

Intr-o noapte, am spus:

- Mi-e teama ca o sa ma pierd.
Ai ramas tacut o clipa, apoi ai raspuns:
- Te-ai ascuns atat de bine incat acum ti se pare ca a te arata inseamna sa te pierzi.

Am simtit cum ceva in mine cedeaza. Nu din slabiciune, si din oboseala. Oboseala de a ma controla mereu. De a nu simti prea mult. De a ramane in limite sigure. Cu tine, acele limite nu mai aveau sens. Si, pentru prima data, nu am mai incercat sa le refac.

Nu a fost o iubire linistita. Nu a fost una usor de inteles, si a fost sincera. Pentru ca nu a cerut perfectiune, si a cerut prezenta. Si am oferit-o. Nu pentru ca eram pregatit, si pentru ca nu mai voiam sa traiesc pe jumatate. Si poate ca nu te-am iubit pentru ca m-ai completat, si pentru ca m-ai facut sa ma intalnesc, in sfarsit, cu mine. Fara sa ma mai ascund.