Ultima data cand am vorbit, nu parea ultima.

Era o conversatie scurta, aproape grabita. Ea era pe strada, imi spunea ca ploua si ca a uitat umbrela. I-am spus sa aiba grija. Ea a ras si mi-a zis ca exagerez.

"Te sun mai tarziu", a spus.

"Bine".

Atat.

Nu exista niciun semn ca ceva urma sa se rupa definitiv. Nicio presimtire, nicio greutate in voce. Doar normalitate. Genul acela de normalitate care te face sa crezi ca ai timp.

Nu am mai primit telefonul acela.

La inceput am crezut ca a intervenit ceva. Ca a uitat, ca s-a luat cu altceva, ca va suna a doua zi. Oamenii isi dau explicatii blande cand nu sunt pregatiti pentru adevar.

A doua zi telefonul ei era inchis.

A treia zi am inceput sa simt nelinistea aceea rece, fara forma. Am sunat din nou. Din nou. Nimic.

Vestea a venit simplu. Prea simplu pentru ceva atat de mare.

Un accident.

Cuvantul asta nu spune nimic despre ce lasa in urma.

Am ramas cu telefonul in mana mult timp dupa ce am aflat. Ca si cum, daca astept suficient, ar putea suna. Ca si cum vocea ei ar putea ignora realitatea.

Nu a sunat.

Zilele urmatoare au trecut ca printr-un geam mat. Oameni care vorbeau, care ma intrebau daca sunt bine. Nu eram. Dar raspundeam automat, ca sa nu trebuiasca sa explic ceva ce nu poate fi explicat.

Ce m-a durut cel mai tare nu a fost doar pierderea. A fost ultimul moment.

Faptul ca ultima mea replica fusese "bine".

Atat de mica pentru ceva atat de mare.

M-am gandit de zeci de ori la conversatia aceea. La cum as fi putut sa-i spun altceva. Sa o mai tin putin in telefon. Sa-i spun ca o iubesc, chiar daca o mai spusesem de multe ori.

Dar adevarul e simplu si incomod.

Nu stii niciodata care e ultima data.

Am inceput sa-i ascult mesajele vocale vechi. Le am salvate. Vocea ei e acolo, vie, calda, usor grabita. Vorbeste despre lucruri marunte, despre zile obisnuite.

Exact lucrurile care acum par imposibile.

Nu imi lipsesc doar momentele mari. Imi lipsesc banalitatile. Conversatiile fara sens. Felul in care spunea "ma suni mai tarziu?" ca si cum mai tarziu ar fi garantat.

Nu e.

Traiesc mai atent acum. Nu mai inchid conversatii la fel de usor. Nu mai las lucruri nespuse doar pentru ca "avem timp".

Dar adevarul e ca atentia asta a venit prea tarziu pentru noi.

Unele pierderi nu te invata cum sa recuperezi. Te invata doar cat de definitiv poate fi un "mai tarziu".

Si uneori, tot ce ramane dintr-o iubire este o voce pe care o poti asculta, dar nu o mai poti auzi niciodata raspunzandu-ti.