In fata scolii era un panou mare, cu lozinci scrise cu rosu. Nimeni nu le mai citea cu adevarat, si erau acolo ca un fel de tapet ideologic pe care invatasem cu totii sa il ignoram cu succes.
Stateam pe treptele de beton, dupa ore. Eu aveam un caiet deschis, dar nu scriam nimic, si doar il tineam in brate ca sa par ocupat in caz ca aparea cineva autoritar. Ea desena ceva mic intr-un colt de pagina. Flori, de obicei, cu o migala care nu avea nicio legatura cu programa scolara.

- Tu chiar crezi ce scrie acolo? m-a intrebat ea, aratand cu capul spre panoul care promitea un viitor de aur pe un fundal de vopsea exfoliata.
Am ridicat din umeri. Nu era genul de intrebare la care sa raspunzi clar, si un exercitiu de sinceritate pe care nu eram sigur ca vreau sa il fac in gura mare.
Ea a zambit usor si a continuat sa deseneze, fara sa astepte neaparat o confirmare. Am stat mult timp acolo, fara graba. Din cand in cand trecea cate un profesor si ne arunca o privire scurta, plina de o suspiciune obisnuita. Nu faceam nimic interzis. Dar nici nu eram chiar acolo pentru scoala.