Casa era atât de veche încât mirosul de lemn umed și piatră rece părea impregnat în aer. Podelele scârțâiau chiar și atunci când nu călca nimeni pe ele, iar vântul trecea prin crăpăturile pereților ca un suspin lung.

Nu intenționasem să cobor în subsol.

Dar într-o noapte am auzit un zgomot venind de dedesubt.

Lovituri regulate.

Trei bătăi lente.

Apoi liniște.

După câteva secunde, din nou...

Bum. Bum. Bum.

Am aprins lampa și am mers spre ușa subsolului. Era la capătul bucătăriei, o ușă joasă de lemn, întunecată de timp. Nu o deschisesem niciodată până atunci.

Loviturile s-au oprit imediat ce am ajuns lângă ea.

Am stat câteva clipe fără să respir.

Am deschis-o.

Scările coborau abrupt într-un întuneric dens. Piatra era rece și umedă, iar aerul devenea mai greu cu fiecare treaptă.

Când am ajuns jos, am văzut că subsolul era mai mare decât părea. Pereții erau din cărămidă veche, iar în mijloc se afla o singură ușă...

O ușă de metal.

Groasă.

Cu un zăvor mare pe exterior.

Am ridicat lampa.

Loviturile au început din nou.

De data aceasta veneau clar din spatele ușii.

Trei bătăi.

Bum. Bum. Bum.

Mi-am spus că trebuie să fie țevile, sau vântul, sau poate un animal prins înăuntru.

Dar după câteva secunde am auzit altceva.

O voce slabă, aproape stinsă.

- Te rog… deschide…

Am simțit cum îmi îngheață mâinile pe lampă.

Vocea era umană.

Dar casa fusese goală de ani întregi.

- Cine e acolo? am întrebat.

Liniște.

Apoi vocea a răspuns.

— Tu

Am rămas nemișcat.

- Ce vrei să spui?

Din spatele ușii s-a auzit un râs foarte încet. Apoi vocea a spus...

- Eu sunt cel care a rămas aici… după ce tu ai plecat...

Am făcut un pas înapoi.

Dar exact atunci am observat ceva care mi-a făcut sângele să se oprească.

Pe ușa metalică era zgâriat un nume.

Numele meu.

Și dedesubt, foarte adânc în metal, era scris:

"Nu deschide."