El nu era un om slab, dar avea acel tip de luciditate care roade incet, fara zgomot, pana cand orice certitudine devine suspecta. Casa in care traia, izolata la marginea unui drum rar folosit, nu il apasa prin marime sau prin vechime, ci prin felul in care pastra totul prea bine. Fiecare sunet revenea. Fiecare pas avea ecou. Nimic nu disparea cu adevarat.

Scrisoarea a ajuns intr-o dimineata cenusie, adusa de un curier care nu l-a privit in ochi. Hartia era groasa, usor aspra, sigilata cu o ceara inchisa la culoare. A recunoscut scrisul imediat.

Al ei.

Nu pentru ca ar fi fost unic, ci pentru ca il stia prea bine. Il invatase din repetitie, din scrisori vechi, din bilete lasate in graba, din cuvinte care, odinioara, pareau sa vina din acelasi loc in care incepea si se termina lumea lui.

A ezitat.

Nu mult. Doar cat sa simta ca gestul de a o deschide nu mai era unul firesc.

Cand a rupt sigiliul, a avut senzatia ca rupe ceva mai mult decat ceara.

Textul era scurt.

Prea scurt.

“Nu ma cauta. Nu vei gasi ce crezi.”

Atat.

Nici explicatii, nici semnatura. Doar acea afirmatie seaca, care nu interzicea, dar nici nu permitea.

A recitit-o de mai multe ori. Nu pentru sens, ci pentru ton. Incerca sa regaseasca in el femeia pe care o cunoscuse. Nu a reusit.

Si atunci a facut exact ce nu trebuia.

A plecat.

Drumul pana la casa ei a fost mai lung decat si-l amintea, sau poate ca timpul se dilatase intr-un mod greu de masurat. Copacii de pe margine pareau mai apropiati, mai aplecati, ca si cum ar fi ascultat. Cerul, uniform, fara profunzime, nu oferea niciun reper.

Casa era acolo.

Neschimbata.

Sau poate prea schimbata in felul in care parea sa astepte.

Usa nu era incuiata.

A intrat fara sa bata, cu un sentiment de intruziune care nu avea legatura cu eticheta, ci cu ceva mai vechi, mai instinctiv. Aerul era rece, dar nu neprimitor. Mai degraba neutru, ca intr-o incapere abandonata de curand.

“Stiam ca vei veni.”

Vocea ei a venit din spate, fara ecou.

S-a intors brusc.

Ea statea aproape de usa, desi era sigur ca nu o vazuse cand intrase. Imbracata simplu, fara acea eleganta pe care o asocia cu ea, parea mai reala si, in acelasi timp, mai indepartata.

“De ce ai scris asta?”, a intrebat el, ridicand usor scrisoarea.

Ea a zambit.

Nu ironic. Nu bland.

Ca si cum raspunsul ar fi fost deja spus, dar el refuza sa-l accepte.

“Pentru ca nu asculti altfel.”

El a simtit o iritare scurta, amestecata cu ceva mai greu, mai apropiat de teama.

“Nu inteleg.”

“Nu trebuie sa intelegi. Trebuie doar sa pleci.”

Cuvintele ei nu aveau forta, dar aveau greutate. Ca o usa inchisa fara zgomot.

A facut un pas spre ea.

“Nu plec.”

Ea nu s-a retras.

“Atunci ramai.”

A fost ceva in felul in care a spus asta care i-a da impresia unei greseli deja comise.

Casa nu era mare, dar fiecare incapere parea sa se lege de alta intr-un mod care nu respecta o logica simpla. Coridoarele se prelungeau mai mult decat ar fi fost normal, iar usile, deschise pe jumatate, lasau sa se vada fragmente de camere aproape identice. A avut senzatia ca merge in cerc, desi nu se intorcea niciodata.

Ea il conducea fara sa explice.

Nu vorbea.

Doar mergea.

Intr-un final, au ajuns intr-o camera mai mica, aproape goala. In mijloc, o masa. Pe masa, o lumanare aprinsa si, langa ea, o alta scrisoare.

“Citeste-o”, a spus ea.

El a ramas nemiscat.

“Nu.”

Ea a inclinat capul, usor surprinsa.

“De ce?”

“Pentru ca stiu cum se termina.”

Pentru prima data, expresia ei s-a schimbat.

Nu mult. Dar suficient cat sa devina umana.

“Nu stii.”

A facut un pas inapoi, apoi inca unul.

“Stiu destul.”

A inteles atunci ca tradarea nu era in scrisoare, nici in absenta ei, nici macar in tacerea care se asezase intre ei. Era in insistenta lui de a merge mai departe, de a deschide fiecare usa, de a citi fiecare rand, chiar si atunci cand toate semnele ii spuneau sa se opreasca. Ea l-a privit lung.

“Daca nu o citesti, pleci.”

“Si daca o citesc?”

“Ramai.”

Nu a mai spus nimic.

A intins mana.

A luat scrisoarea.

Pentru o clipa, a ezitat. Apoi a deschis-o.

Hartia era goala.

A ridicat privirea, confuz.

Ea nu mai era.

Lumanarea a palpair scurt, apoi s-a stins.

In intunericul care a urmat, casa nu mai parea aceeasi. Coridoarele nu mai raspundeau la pasi, iar linistea nu mai avea margini.

A incercat sa se intoarca.

Nu a mai gasit usa.