Următorul colț

Dimineata avea gust de cafea ieftina si de lucruri neterminate. Orasul se trezea cu o oboseala lucida, iar eu mergeam prin el cu senzatia ca ceva ma asteapta fara sa stiu unde. Am intrat intr-un bistrou mic, doar ca sa ma ascund de mine. Era acolo, sprijinita de tejghea, citind ziarul ca si cum nimic nu ar fi fost urgent.

Ne-am privit scurt. Atat. Destul cat sa simt cum corpul imi face semn inaintea oricarei idei. M-am asezat langa ea. Vorbeam putin, prostii, fraze neterminate. Sub masa, coapsa ei atingea a mea fara scuze. Contactul constant, banal, devastator.

Era ceva indecent de clar in felul ei de a sta, de a respira. Nu promitea nimic. Nu refuza nimic. Cand a zambit, a fost ca o fisura intr-o suprafata prea neteda. Mi-am dat seama ca nu cautam companie. Cautam acel moment cand mintea se retrage si ramane doar pielea, sincera si nerusinata.

Am iesit fara plan. Pe strada, caldura ne lipea unul de altul. Am intrat intr-o scara de bloc, doar ca sa ne oprim. Nu ne-am grabit. Asta era partea cea mai excitanta. Amanarea constienta. Mana ei pe brat, ferma, ca un semn de punctuatie. Respiratia ei aproape de gatul meu, suficient cat sa-mi ruineze orice intentie de ordine.

Nu era romantism. Era adevar. Atingerile aveau greutate, claritate, un fel de onestitate care te lasa fara alibiuri. Simteam cum controlul meu obisnuit se topea si nu ma opream. Corpul meu stia ce face. Il lasam.

Cand ne-am despartit, a fost fara promisiuni. Asa trebuia. Unele intalniri nu sunt pentru a construi ceva. Sunt pentru a-ti aminti cine esti cand nu te minti.

Am mers mai departe prin oras cu pasul schimbat. Mai greu. Mai sigur. Ca dupa ce ai trecut de un colt si nu mai esti acelasi.