Pe inserat, satul se aseza incet sub o liniste care nu era pace, ci asteptare. El statea sprijinit de gardul vechi, privind drumul. Nu pentru ca ar fi asteptat pe cineva. Ci pentru ca nu mai stia unde altundeva sa se uite.

Campul mirosea a pamant cald si a iarba zdrobita. Totul parea neschimbat. Si totusi, ceva lipsise de multa vreme. Nu un lucru anume. O stare.

Ea venea pe poteca, cu pas domol, ca si cum ar fi stiut ca nu mai are rost sa se grabeasca. Rochia ii atingea iarba, iar vantul ii ridica parul pe frunte. Nu era frumoasa in felul acela care intoarce capete. Era frumoasa in felul care te face sa ramai.

S-a oprit la cativa pasi de el.

“Te-am vazut,” a spus ea.

El a dat din cap.

“Stiam ca ai sa vii.”

Nu era mandrie in vocea lui. Nici bucurie. Doar o siguranta obosita.

Au tacut. Nu pentru ca nu aveau ce spune. Ci pentru ca vorbele, intre ei, ajunsesera tarziu de prea multe ori.

“Mai stai?” a intrebat el, privind in alta parte.

Ea a zambit usor.

“Nu mai am unde.”

Raspunsul nu era ce voia. Dar era adevarul ei.

S-a apropiat si s-a sprijinit de gard, langa el. Aproape, dar nu destul incat sa se atinga. Intre ei ramanea o distanta mica, dar precisa, ca o granita nevazuta.

“Ti-aduci aminte de rau?” a intrebat ea, dupa o vreme.

El a inchis ochii o clipa.

“De toate imi aduc aminte.”

Nu era repros. Era doar o memorie care nu mai putea fi schimbata.

Au stat asa, privind campul care se intuneca incet. Undeva, departe, un caine a latrat. Viata mergea mai departe, indiferenta, ca intotdeauna.

“Am crezut ca o sa fie altfel,” a spus ea.

El a zambit slab.

“Si eu. Dar noi am crezut multe.”

Ea si-a strans mainile, ca si cum ar fi vrut sa prinda ceva care deja scapase.

“Daca as fi ramas atunci…”

El a intrerupt-o, bland:

“Nu era despre atunci.”

S-a uitat la el, pentru prima data cu adevarat.

“Atunci despre ce a fost?”

A stat putin pe ganduri.

“Despre cat am stiut sa fim.”

Nu a mai spus nimic. Pentru ca intelesese. Nu pe deplin, dar suficient cat sa nu mai ceara explicatii.

Noaptea a coborat peste ei, lin, ca o patura.

La un moment dat, ea a facut un pas inapoi.

“Trebuie sa plec.”

El nu a intrebat unde. Nu mai avea rost.

“Drumul e acelasi,” a spus el.

Ea a dat din cap.

“Da. Doar ca nu mai duce unde credeam.”

S-a intors si a pornit incet pe poteca. Nu s-a uitat inapoi. Nu din orgoliu. Dintr-o intelegere tacuta ca unele lucruri, daca le mai privesti o data, te tin pe loc.

El a ramas langa gard, privind pana cand nu s-a mai vazut nimic.

Apoi a coborat ochii spre pamant.

Si, pentru prima data, nu a mai asteptat.