El nu a inchis complet usa. A ramas usor intredeschisa, ca si cum o parte din el inca voia o iesire. Ea a observat. Evident.
- Lasa, a spus ea incet. Nu pleaca nimeni.
Nu era incurajare, si constatare. El s-a sprijinit de usa pentru o secunda, apoi a impins-o pana la capat. Click-ul a sunat mai tare decat ar fi trebuit. Prea definitiv. Cand s-a intors, ea nu se miscase, dar privirea ei era alta. Mai fixa. Mai atenta.

- Asta a fost alegerea, nu? a spus ea.
El a facut un pas spre ea.
- Nu mai aveam multe.
Ea a zambit usor, dar nu cald.
- Ba da. Doar ca nu-ti placeau.

Distanta dintre ei s-a redus fara grabire. Ca si cum fiecare pas confirma ceva deja decis. El s-a oprit foarte aproape. Suficient cat sa-i simta respiratia, dar nu suficient cat sa o atinga. Inca.
- Spune-mi sa plec, a spus el.
Replica a stat intre ei cateva secunde. Ea nu s-a grabit sa raspunda. L-a privit, cautand nu cuvintele, si fisura.
- Nu vreau sa pleci.

Simplu. Fara protectie. Asta a fost momentul in care lucrurile au cedat. El a prins-o de talie, direct, fara introducere, ca si cum gestul fusese amanat prea mult. Ea a reactionat instant, apropiindu-se fara sa opuna rezistenta. Respiratiile lor s-au lovit una de alta.
- Vezi? a murmurat ea. Nu ai avut nevoie de raspuns.
El nu a mai raspuns. Sarutul a venit brusc, fara preludiu, dar nu haotic. Avea directie. Avea nevoie. Ea l-a prins de umeri, apoi mai aproape, tinandu-l exact unde il voia. Nu era o reactie pasiva, si implicare completa. Mana lui a coborat pe spatele ei, apasand usor, simtind fiecare schimbare de respiratie. Ea a tras aer scurt.

- Asta… asta nu mai e control, a spus ea, aproape fara voce.
- Nu mai e de mult.
El a apropiat-o si mai mult, pana cand nu a mai ramas spatiu real intre ei. Gesturile au devenit mai rapide, dar nu pierdute, si eliberate de ezitare. Ea si-a inclinat capul, oferindu-i acces, dar nu din slabiciune, si din alegere clara.
- Nu te opri acum, a spus ea.
Nu suna ca o cerere, si ca o limita deja depasita. El a simtit cum orice urma de rationament se dizolva. Mana lui a urcat din nou, mai sigura, mai directa. Ea a raspuns imediat, apropiindu-se si mai mult, ca si cum corpul ei nu mai avea rabdare pentru distante. Cand s-au desprins pentru o clipa, nu a fost pauza, si a fost nevoie de aer. Privirea ei era diferita acum. Mai adanca. Mai periculoasa.

- Stiam, a murmurat ea.
El a ramas aproape, fruntea aproape de a ei.
- Nu. Ai vrut.
Ea a zambit usor, respirand inca greu.
- Si tu?
El nu a ezitat.
- Eu nu m-am mai putut opri.
A fost cea mai sincera parte. Pentru ca in punctul ala nu mai era vorba de cine incepe, si de cine mai poate iesi. Si niciunul nu parea dispus.