Umbra care a ramas

Casa era asezata pe o coama ingusta de deal, unde pamantul se inclina in doua parti si vantul nu inceta niciodata. In zilele senine, colinele se intindeau pana la linia cenusie a orizontului. In zilele de furtuna, lumea parea redusa la zidurile de piatra si la sunetul ploii lovind ferestrele.

Acolo am crescut amandoi.

Nu eram legati prin sange sau prin nume, dar pamantul acela ne crescuse la fel. Ne cunosteam din copilarie, din zilele in care alergam prin iarba uda si ne intreceam pana cand respiratia ne devenea grea. Atunci nu stiam ca intre noi exista ceva mai adanc decat prietenia.

Cu anii, lucrurile s-au schimbat. Privirile noastre au devenit mai lungi. Tacerile dintre noi mai grele. Uneori ne certam fara motiv, doar pentru a ascunde faptul ca fiecare gest al celuilalt avea o putere ciudata asupra noastra.

El era aspru in vorbe si incapatanat. Eu eram mandra si obisnuita sa nu cedez. Poate tocmai de aceea iubirea noastra a crescut incet, ca o radacina care patrunde in pamantul tare.

Intr-o seara, pe cand soarele cobora rosu peste coline, m-a oprit pe poteca. Nu a rostit declaratii mari. Mi-a spus doar ca nu isi poate imagina lumea fara mine in ea. Am simtit atunci o liniste adanca, ca si cum tot ce cautasem fara sa stiu gasise in sfarsit un raspuns.

Dar lumea nu ne-a lasat sa traim simplu. Familia mea avea alte planuri. Mi s-a spus ca viata nu poate fi construita pe sentimente. Ca trebuie sa aleg stabilitatea si respectul lumii. El nu avea nici una, nici alta. Am incercat sa lupt. Am incercat sa conving. Dar cu fiecare zi presiunea devenea mai mare.

Intr-o noapte, sub un cer incarcat de nori, el mi-a spus ca nu poate suporta sa ma vada inchisa intr-o viata care nu imi apartine. Mi-a cerut sa plecam. Am fost gata. Dar inainte de plecare, a fost chemat intr-o disputa veche legata de pamant. Un conflict care mocnea de ani si care acum se aprinsese. Nu a putut refuza. Era prea mandru pentru asta.

A plecat spunandu-mi ca se va intoarce repede. A doua zi, vestea a ajuns inaintea lui. O confruntare violenta. Un om ranit grav. Cand l-au adus inapoi, trupul lui era slabit si respiratia abia se mai auzea. L-am tinut de mana ore intregi, refuzand sa accept ceea ce vedeam.

Mi-a spus ca nu ii este frica. Ca singurul lucru care l-ar fi speriat ar fi fost sa traiasca fara sa ma iubeasca. Am incercat sa ii spun ca se va face bine. Dar el stia. Si in adancul meu, stiam si eu. Cand respiratia lui s-a stins, nu am tipat. Durerea a fost prea adanca pentru sunete.

L-am ingropat pe colina unde ne oprisem pentru prima data sa vorbim despre viitor. Pamantul era umed si greu, iar vantul nu inceta sa bata. Au trecut ani de atunci. Oamenii spun ca timpul vindeca. Ca o inima tanara gaseste mereu o alta cale. Dar ei nu inteleg.

Iubirea noastra nu a fost doar o parte din viata mea. A fost temelia ei. Tot ce sunt acum a crescut din acea legatura. Cand merg pe potecile vechi si vantul imi loveste fata, simt uneori ca nu sunt singura. Ca undeva, in linistea dintre doua rafale, pasii lui merg inca alaturi de ai mei. Nu il pot vedea. Dar umbra lui nu a plecat niciodata.