Gara era aproape goala la ora aceea. Doar cateva lumini palide si un difuzor care anunta plecari cu o voce obosita, ca si cum ar fi repetat aceleasi cuvinte de o viata intreaga.

Pe banca de lemn statea o femeie, cu o valiza mica la picioare. Nu parea grabita. Privea liniile de tren ca pe niste drumuri care nu duc nicaieri anume, si totusi trebuie urmate. La cativa pasi, ma plimbam incet, numarand parca dalele de pe peron. Din cand in cand ma opream, ma uitam la ceas, apoi continuam. Nu asteptam trenul, si totusi nu plecam. Ne vazusem si in alte seri. Gara avea putini oameni, iar cei care reveneau deveneau inevitabil cunoscuti intre ei, fara prezentari. In seara aceea, m-am oprit in fata ei.

- Plecati? am intrebat.
Femeia a privit valiza, apoi inapoi la mine.
- De cateva zile tot plec.
Am dat din cap, ca si cum raspunsul ar fi avut sens.
- Si nu ati reusit inca.
- Nu.

Am tacut amandoi. Un vant rece a trecut peste peron, ridicand putin marginea hainei ei.
- Uneori e mai usor sa astepti un tren decat sa te urci in el, am spus.
Femeia a zambit slab.
- Si dumneavoastra? Asteptati ceva?
Am privit liniile de tren.
- Am venit sa vad daca mai pleaca trenurile la fel ca inainte.
- Si pleaca?
- Da. Doar ca nu mai am unde sa ajung.

Nu am spus-o cu tristete, si cu o oboseala linistita. Difuzorul anunta sosirea ultimului tren. Lumina lui a aparut in departare, apropiindu-se incet. Femeia si-a strans valiza.
- Cred ca acesta e al meu.
Nu am raspuns. Am privit-o cum se ridica. Trenul a oprit cu un zgomot metalic, usile s-au deschis, dar nimeni nu a coborat. Femeia a facut un pas, apoi s-a oprit.

- Daca plec, a spus ea fara sa se intoarca, nu se schimba nimic.
M-am apropiat putin.
- Daca ramaneti?
Ea a ezitat.
- Nu stiu.
Trenul astepta, ca si cum ar fi avut rabdare. Am privit spre vagoane, apoi inapoi la ea.
- Atunci poate nu e vorba despre tren.

Femeia a lasat valiza jos. Usile s-au inchis incet. Trenul a plecat mai departe, ducand cu el o decizie care nu fusese luata. Peronul a ramas din nou gol. Femeia s-a asezat pe banca, iar eu am ramas in picioare langa ea. Nu vorbeam. Nu era un inceput, si nici un sfarsit clar. Doar doi oameni care, intr-o gara aproape goala, intelegeau in sfarsit ca unele plecari nu au legatura cu locurile, si unele ramane nu sunt despre curaj. Departe, pe sine, lumina trenului s-a pierdut. In urma ei, tacerea nu mai parea la fel de grea.