Te-am iubit în inima unei case părăsite, unde ferestrele erau înalte și sparte, iar vântul cânta prin ele ca un cor indecent. Acolo, sub tavane boltite și icoane înnegrite de fum, am îndrăznit să rostesc numele tău. Era un nume care nu se potrivea cu tăcerea locului, și totuși o umplea.
Venisei ca o apariție, cu rochia ta palidă atingând podeaua rece. Ochii îți ardeau nu de inocență, ci de o pasiune gravă, conștientă de pericol. În jurul nostru, totul respira decadență: flori ofilite așezate pe altare părăsite, lumânări topite până la fitil, oglinzi crăpate care ne multiplicau siluetele ca pe niște spirite captive.
Ne-am apropiat nu cu timiditate, ci cu hotărâre. Când mâna ta a căutat-o pe a mea, am simțit în acel gest nu doar dorință, ci pact. Un jurământ nerostit, legat nu de cer, ci de abis. Iubirea noastră nu era fragilă. Era îndrăzneață, aproape sfidătoare.
Nopțile noastre erau pline de furtuni. Tunetul răsuna deasupra criptei, iar ploaia lovea acoperișul ca o avertizare. Dar în brațele tale nu exista îndoială. Săruturile erau intense, adânci, aproape ritualice. Nu mă pierdeam în tine. Mă regăseam.
Au fost momente când umbrele păreau să se miște singure, când pașii răsunau fără trup. Dar nici spaima, nici zvonurile despre blesteme nu ne-au despărțit. Pentru că iubirea noastră nu era o slăbiciune ascunsă. Era o forță vie, crescută chiar din miezul locului interzis.
Într-o seară, am coborât împreună în cripta veche, unde pietrele purtau nume uitate. Acolo, în fața morții tăcute, ne-am privit cu o luciditate deplină. Nu era nevoie de jurăminte. Știam deja că ceea ce ne leagă este mai puternic decât orice condamnare.
Dacă lumea ne-ar fi găsit, dacă ar fi strigat împotriva noastră, nu ne-am fi retras. Pentru că în întunericul acelei cripte, între miros de piatră umedă și flori stinse, am înțeles că iubirea noastră nu cerea binecuvântare.
Era suficientă prin ea însăși. Intensă. Gotica. Împlinită în însăși inima umbrei.