Pereții camerei în care mă închisese aveau o textură bizară, un model de solzi maronii care păreau să respire în ritmul lămpii cu gaz. Ea mă privea de pe fotoliul de catifea, bând dintr-o cupă de porțelan atât de subțire încât i se vedeau umbrele degetelor prin ea. Îmi spusese că această odaie este sanctuarul nostru, locul unde timpul nu are permisiunea să intre, și am crezut-o până când am simțit prima mâncărime pe propria-mi piele.
Trădarea s-a manifestat sub forma unei transformări silențioase. Am observat că ea nu purta niciodată aceeași rochie, și totuși textura hainelor ei era mereu identică cu cea a tapetului. Nu eram acolo pentru a fi protejat de lume, și pentru a fi recoltat. Ea era o ființă care supraviețuia prin exfolierea altora, o creatură care își schimba înfățișarea folosind straturile de sensibilitate și amintirile celor care cădeau în plasa farmecului ei.
Într-o noapte, când luna se zărea printre nori ca o rană deschisă, am văzut-o dezbrăcându-se de propria piele în fața oglinzii. Sub stratul de alabastru se afla ceva vechi, ceva ce nu avea formă și nici nume, o foame pură care căuta mereu o nouă mască. Trădarea era una de o cruzime organică: mă iubise doar pentru că eram tânăr și pentru că epiderma mea purta încă semnele speranței.
Când am încercat să fug, am realizat că mâinile mele se contopiseră deja cu peretele. Devenisem parte din decor, o extensie a tapetului pe care îl admirasem. Ea s-a apropiat de mine și mi-a mângâiat obrazul care acum avea consistența hârtiei vechi, șoptindu-mi că sunt cea mai frumoasă nuanță de melancolie pe care a purtat-o vreodată.
Simt cum ultimele mele gânduri sunt absorbite de solzii de pe pereți și cum identitatea mi se întinde pe toată suprafața camerei. Ea îmbracă acum ultima peliculă din mine, potrivindu-și gesturile și vocea după chipul meu. Se uită în oglindă și îmi mulțumește pentru generozitate, în timp ce eu devin o simplă textură într-o cameră în care nimeni nu va mai intra.
Acum ea a plecat spre oraș, iar eu rămân să păzesc tăcerea acestui castel. Sunt doar un model repetitiv pe un perete de umbre, simțind cum praful se așază peste mine ca un ultim strat de uitare. Singura mea speranță este ca următorul locatar să urască culoarea acestui tapet și să încerce să îl smulgă, redându-mi, prin distrugere, libertatea de a fi din nou nimic.