Sub acoperișul de tablă

Ploua marunt, cu o rabdare aproape pedagogica, peste curtea ingusta in care baltea apa printre pietre crapate. Casa cu acoperis de tabla scotea un sunet monoton, ca un ceas stricat care nu mai numara orele, si doar le loveste.

In odaia din fata, o femeie statea la masa si sorta nasturi intr-o cutie veche de biscuiti. Nu pentru ca ar fi avut nevoie de ei, si pentru ca ii placea ordinea lor tacuta. Nasturii nu cer nimic, nu pleaca, nu mint.

Fratele ei, mai mare cu cativa ani, se intorsese de curand dupa o absenta lunga si inexplicata. Nu adusese povesti, si nici scuze. Isi asezase valiza sub pat si incepuse sa repare lucruri prin casa, ca si cum tacerea ar fi fost o datorie de familie.

In fiecare seara, el citea cu glas tare dintr-o carte veche. Nu era un roman anume, si doar pagini ramase din volume diferite, gasite prin sertare. Citea rar, cu pauze lungi, de parca ar fi ascultat cum se aseaza cuvintele intre pereti.

“Crezi ca mai are rost?”, intreba femeia intr-o seara, fara sa precizeze la ce se refera. El ridica ochii din carte. “Rostul nu se vede. Se suporta.” Raspunsul nu era nici aspru, si nici bland. Era obosit.

In casa de vizavi locuia un medic retras din practica. Isi petrecea zilele udand plantele si privind pe fereastra. Din cand in cand, trimitea cate un borcan cu dulceata sau o legatura de verdeata, fara bilet, fara explicatii.

Intr-o dupa-amiaza, femeia il gasi pe medic in curte, sprijinit de gard. Parea ca vrea sa spuna ceva, si totusi cauta cuvintele ca pe un obiect pierdut. “Am observat”, incepu el, “ca nu mai aprindeti lampa in camera din spate.” “Nu mai sta nimeni acolo”, raspunse ea simplu. El dadu din cap, ca si cum ar fi inteles mai mult decat fusese spus. “Casele se golesc mai repede decat inimile.”

Femeia zambi slab. Nu era o invitatie, si nici o respingere. Seara, cand ii povesti fratelui despre discutie, acesta inchise cartea si ramase pe ganduri. “Oamenii singuri se recunosc intre ei”, spuse el. “Nu pentru ca ar vrea companie, si pentru ca simt acelasi curent rece.”

In zilele urmatoare, medicul incepu sa treaca mai des pe la poarta. Nu intra, si nici nu insista. Doar statea cateva minute, vorbea despre vreme, despre plante, despre dureri care apar fara motiv. Femeia il asculta. Uneori raspundea, alteori doar aproba din cap.

Intr-o dimineata, ploaia se opri brusc. Curtea parea mai larga, aerul mai curat. Fratele pleca devreme, spunand ca are treburi in oras. Femeia ramase singura si, fara sa stie de ce, aprinse lampa din camera din spate. Lumina palida se reflecta in geam. Medicul, vazand-o de la fereastra lui, isi puse haina si iesi. Batu usor la usa.

“Am crezut ca nu mai folositi camera aceea”, spuse el, aproape jenat. “Nici eu nu credeam”, raspunse ea. Se asezara la masa din camera luminata. Nu era nimic special acolo, doar un pat simplu si o masa mica. Dar lumina schimba proportiile lucrurilor.

“Nu mai vreau sa traiesc ca si cum totul s-ar fi terminat”, spuse femeia, privind flacara lampii. “Nu s-a terminat, doar s-a schimbat.” Medicul isi scoase palaria si o aseza cu grija pe masa. “Atunci sa schimbam si noi ceva mic. Nu mult. Doar atat cat sa nu mai doara in fiecare dimineata.”

Nu isi promiteau nimic. Nu vorbeau despre viitor. Afara, acoperisul de tabla tacea pentru prima data dupa multe zile. Cand fratele se intoarse, vazu lumina si auzi doua voci vorbind incet. Nu intra imediat. Ramase pe prag si, pentru prima data de cand revenise, zambi fara efort.

Casa nu devenise mai mare, si nici mai noua. Dar sub acoperisul de tabla, aerul nu mai era atat de greu. Uneori, atat e de ajuns.