In copilarie, credeau ca lumea este mica. Atat de mica incat o puteai strabate in cateva ore de mers, atat de sigura incat nimic rau nu avea cum sa ramana pentru totdeauna. Se intalneau aproape in fiecare zi, pe un drum prafuit unde pasii lor devenisera obisnuinta.
Ea radea usor, cu capul dat pe spate, ca si cum nu invatase inca sa-si ascunda bucuria. El o asculta mai mult decat vorbea. Ii placea felul in care vedea lumea. Simplu, dar profund.

- Crezi ca oamenii pleaca pentru totdeauna? l-a intrebat ea intr-o zi.
El a dat din umeri.
- Nu stiu. Dar cred ca unii raman, chiar daca nu mai sunt aici.
Ea a zambit, fara sa inteleaga pe deplin. Nu inca. Anii au trecut si lumea s-a facut mai mare. Prea mare. Schimbarile au venit fara sa ceara voie. Drumurile care altadata pareau sigure au devenit nesigure. Oamenii au inceput sa plece. Unii in graba, altii fara sa-si ia ramas bun.

Intr-o dimineata, ea nu a mai venit. El a asteptat o zi, apoi inca una, dar a inteles inainte sa i se spuna. Plecase fara explicatii, fara promisiuni. Doar absenta.
Anii care au urmat nu au fost usori. A invatat sa traiasca fara sa mai astepte pasi cunoscuti pe acel drum. A invatat sa nu mai intrebe "de ce" atunci cand nu exista raspuns. Si, mai ales, a invatat sa nu uite. Pentru ca unele amintiri nu cer voie sa ramana. Raman oricum.

Cand s-au intalnit din nou, nu a fost un moment fericit. Nu la inceput. Ea nu mai era aceeasi. Privirea ei purta greutatea unor lucruri nespuse. Zambetul era mai rar, mai atent. El a recunoscut-o imediat. Nu dupa chip, si dupa tacere.

- Ai plecat, a spus el simplu.
Nu era o intrebare. Ea a dat din cap.
- Nu am avut de ales.
El a vrut sa raspunda, dar nu a facut-o. Pentru ca uneori explicatiile vin prea tarziu ca sa mai schimbe ceva. Au mers impreuna in liniste, ca altadata. Dar nu mai era aceeasi liniste.

- M-am gandit la tine, a spus ea dupa un timp.
- Si eu, a raspuns el slab.
A fost tot. Si totusi, suficient cat sa deschida ceva ce fusese inchis prea mult timp. In zilele care au urmat, au inceput sa vorbeasca. Nu despre tot, si despre suficient. Despre ce au pierdut, despre ce au devenit, despre cum timpul nu vindeca intotdeauna, si invata sa fie purtat.

Intr-o seara, sub un cer prea mare pentru doi oameni care se regaseau, ea a spus:
- Credeam ca, daca plec, o sa uit.
- Si ai uitat? a intrebat el, privind inainte.
- Nu.
A urmat o tacere.

- Unele lucruri nu pleaca niciodata, a spus el.
- Nici oamenii? a intrebat ea, uitandu-se la el fara teama.
- Nu, daca au insemnat ceva.
Nu a fost o promisiune. Nu a fost nevoie. Viata ii schimbase deja prea mult ca sa mai creada in cuvinte usoare. Dar in acea seara au inteles un lucru simplu: in ciuda distantei, a tacerii si a anilor pierduti, nu se pierdusera unul pe celalalt. Nu complet. Si uneori asta este suficient pentru a incepe din nou. Nu de la inceput, si de acolo unde inimile au ramas.