Haideti sa va povestesc cum se rateaza un date cu stil. Am iesit in oras. Nimic complicat, fara asteptari de nunta intr-o tara straina, doar cu speranta vaga ca n-o sa adorm flamand in fata cuiva care isi cauta sinele. Ne-am asezat la masa. Nici n-am apucat sa-mi dau jos geaca, ca ea a si instaurat "starea de gratie". S-a lasat pe spate si mi-a aruncat-o: "Eu nu prea cred in relatiile clasice. Prefer... conexiunile autentice".

Am clipit. Am dat din cap cu seriozitatea unui om care n-are nici cea mai palida idee despre ce vorbeste interlocutorul, dar e dispus sa mimeze iluminarea pana vine ospatarul. "Da... te inteleg perfect", am ingaimat eu. Minteam, desigur. Dar "inteleg" e raspunsul universal care te salveaza cand vrei sa pari profund in timp ce scanezi disperat meniul dupa ceva care contine carbohidrati.

Si s-a vorbit. Mult. O prelegere intreaga despre energii, despre cum societatea ne-a robotizat si despre importanta sacra de a simti vibratia momentului. Intre timp, chelnerul ne ocolea cu o eleganta spectrala, de parca masa noastra era un altar pe care nu indraznea sa depuna ceva atat de profan precum o lista de preturi la bauturi. Dupa vreo zece minute de metafizica aplicata, s-a oprit. M-a fixat cu o privire care cauta adevaruri universale in pupilele mele obosite: "Tu ce cauti, de fapt?".

Intrebarea a cazut ca o ghilotina. Meniul ei era inchis ermetic, semn ca ea se hranea deja cu vibratii. Stomacul meu, in schimb, era in plina revolta. "In momentul asta?", am intrebat. "Da. Acum. Aici". M-am indreptat de spate si am rostit-o cu cea mai sincera voce de care am fost capabil: "Sa comandam ceva inainte sa transformam conexiunea asta intr-o criza de hipoglicemie".

Pauza. O secunda lunga in care am simtit cum toate chakrele ei se inchid cu zgomot de seif. A zambit politicos, un zambet care imi transmitea subtil ca sunt o entitate mult prea telurica pentru nivelul ei de elevatie. N-a ras. Nici macar o urma de umor pamantean. Si atunci mi-a fost clar. Vibram pe frecvente diferite: ea pe autenticitate abstracta, eu pe muschi de vita mediu facut. Nicio tragedie. Doar ca am sperat ca foamea ar putea fi singura forma de spiritualitate care sa ne uneasca.