Serile in care crinii miroseau a vina

Am iubit-o intr-o casa unde lumina intra doar pe jumatate, ca si cum si ea ar fi avut indoieli. Pe masa din sufragerie tineam mereu crini albi. Ea spunea ca sunt prea intensi. Eu ii pastram tocmai pentru acel miros aproape sufocant, dulce si funerar in acelasi timp. Iubirea noastra avea acelasi parfum. Frumoasa si usor stricata.

Se aseza langa mine cu o gratie studiata. Fiecare gest al ei parea repetat inainte in fata unei oglinzi invizibile. O iubeam nu pentru inocenta ei, care nu exista, si pentru luciditatea cu care stia sa manipuleze dorinta. Cand ma atingea, nu era tandrete. Era confirmare.

Seara, vorbeam despre lucruri elevate, despre poezie, despre moarte, despre pacate elegante. Evitam sa ne privim prea mult timp in ochi. Privirea dezvaluie mai mult decat cuvintele, iar noi preferam ambiguitatea. Ambiguitatea mentine febra.

Tradarea s-a simtit inainte de a fi rostita. Crinii au inceput sa se ofileasca mai repede. Ea deschidea geamul mai des, ca si cum aerul din casa devenise insuficient. Intarzia. Revenea cu un zambet nou, mai linistit. O iubeam si intelegeam. Unele schimbari nu au nevoie de marturisire.

Intr-o noapte, in timp ce mirosul florilor devenise aproape insuportabil, mi-a spus adevarul. Calm. Fara rusine. Ca pe o concluzie logica. Alt barbat. Alta intensitate. Nu mai cauta febra noastra. Cauta altceva, poate mai simplu, poate mai crud.

Am privit crinii si am simtit o limpezime rece. Tradarea ei nu era o drama. Era o etapa fireasca a unei iubiri construite pe exces. Cand traiesti din parfumuri grele, nu poti pretinde aer curat.

A plecat fara sa inchida usa complet. Mirosul a ramas. Mult timp dupa aceea, casa a continuat sa respire dulce si greu. Am pastrat ultimul crin ofilit pe masa, nu ca amintire a ei, si ca dovada ca frumusetea si vina cresc din aceeasi radacina.

Si poate ca asta m-a sedus cel mai tare. Nu ea. Si constiinta ca am ales o iubire care mirosea a sfarsit inca din prima seara.