M-am intors intr-o zi in satul copilariei mele, cu inima stransa si cu un dor pe care nici eu nu stiam bine cum sa-l descriu. Trecusera ani multi, prea multi poate, de cand nu mai calcasem pe ulitele acelea pe care odinioara alergam descult, fara griji si fara sa stiu cat de repede trece timpul.

Drumul spre sat mi s-a parut mai scurt decat il tineam minte. Sau poate eu eram altul. Cand eram copil, drumul acela parca nu se mai termina. Ne opream la fiecare colt, la fiecare gard, la fiecare pom incarcat de fructe. Acum masina a trecut repede peste toate locurile acelea. Cand am intrat in sat, ceva m-a lovit in piept ca o adiere rece. Casele erau acolo, dar nu mai erau aceleasi.

Unele erau renovate, cu garduri noi, din fier, altele stateau obosite, cu acoperisurile lasate si ferestrele inchise. Parca satul imbatranise odata cu oamenii lui. Ulita pe care alergam candva parea mai ingusta. Sau poate doar copilaria o facuse mai mare in amintirea mea. M-am oprit langa locul unde era candva banca de lemn pe care stateau seara batranii satului. Acolo se adunau mosii, cu palariile lor vechi, si povesteau pana tarziu.

Acum banca nu mai era. In locul ei era doar un petic de pamant si o buruiana crescuta la intamplare. M-am uitat in jur si mi-am dat seama ca batranii aceia care pareau vesnici atunci nu mai erau. Toti erau acum doar nume ramase in mintea mea. Am mers incet pe ulita, de parca mi-era teama sa nu stric linistea locului. Cate un om iesea pe la poarta, dar fetele imi erau straine. Nimeni nu ma mai striga pe nume.

Si atunci am inteles ceva care m-a intristat si m-a linistit in acelasi timp. Satul nu mai era al meu. Sau poate eu nu mai eram al satului. Locurile acelea nu disparusera, dar timpul le schimbase, asa cum ma schimbase si pe mine. Copilaria ramasese undeva intre ulitele acelea, in rasetele noastre, in praful ridicat de pasii nostri, in ciresele furate si in serile cand ne strigau mamele acasa. M-am oprit o clipa si am privit satul asa cum era acum. Linistit. Batran. Strain.