Rădăcini în furtună

Colinele erau goale, fara adapost, fara blandete. Vantul alerga peste ele ca o fiinta flamanda, smulgand iarba si izbind ferestrele casei noastre pana cand lemnul trosnea. Cerul era aproape mereu incarcat, ca si cum o furtuna ar fi stat la panda chiar si in zilele linistite.

Acolo am crescut impreuna.

Ne stiam din anii in care alergam fara grija prin iarba uda. Ne-am lovit genunchii de aceleasi pietre, ne-am ascuns sub acelasi copac stramb cand ploaia cadea brusc. Pe masura ce am crescut, joaca s-a transformat in taceri lungi si priviri care spuneau mai mult decat indrazneam sa rostim.

El avea in el o neliniste pe care nimeni nu o putea domoli. Eu aveam o incapatanare care ma facea sa raman dreapta chiar si cand totul in jur se clatina. Cand ne-am dat seama ca iubirea ne leaga, nu a fost o surpriza. A fost o recunoastere.

Familia mea a vazut in el doar pericol. Spuneau ca este prea iute la manie, prea sarac, prea hotarat sa mearga pe drumul lui. Mi-au spus ca viata alaturi de el va fi un sir de lipsuri si de lupte. Nu i-am contrazis. Pentru ca stiam ca au dreptate. Si totusi, cand m-a intrebat daca voi ramane, am spus da fara ezitare.

Ne-am mutat in casa de piatra de pe colina, singuri cu vantul si cu pamantul greu. Am muncit cot la cot, am indurat ierni lungi si veri scurte. Ne certam adesea, pentru bani, pentru oboseala, pentru mandrie. Dar in fiecare seara, cand ne asezam unul langa altul, simteam ca nimic din afara noastra nu are putere.

Iubirea noastra nu era dulce. Era adanca, incapatanata, asemenea radacinilor care tin un copac in picioare chiar si in furtuna.

Intr-o primavara, el a hotarat sa cumpere o bucata de pamant mai sus, aproape de stanca. Spunea ca acolo solul este mai bun, ca putem construi ceva durabil. L-am implorat sa astepte. Stancile erau instabile, iar vantul sufla fara mila. Nu m-a ascultat.

Intr-o zi, cand cerul era de un albastru inselator, a urcat singur sa cerceteze locul. Am ramas jos, cu o neliniste care imi strangea pieptul. Apoi am auzit zgomotul. Pamantul a cedat sub greutatea lui. Am alergat pana cand mi s-a taiat respiratia. L-am vazut cazut intre pietre, nemiscat. L-am strigat, i-am prins mana, dar raspunsul nu a venit.

L-au adus acasa pe brate. Am ramas langa el pana cand noaptea s-a asternut peste coline. Nu am plans atunci. Lacrimile au venit mai tarziu, cand casa a devenit prea mare pentru un singur suflet. L-am ingropat aproape de locul unde voia sa construiasca noul inceput. Pamantul era tare, iar vantul lovea fara oprire, ca si cum ar fi vrut sa ma alunge.

Nu am plecat. Oamenii spun ca sunt nebuna sa raman intr-un loc care mi-a luat totul. Dar nu inteleg ca nu mi-a luat totul. Mi-a lasat iubirea. Cand ies pe colina si vantul imi impinge parul pe fata, simt ca el nu este departe. In fiecare rafala este incapatanarea lui. In fiecare liniste dintre doua furtuni este vocea lui.

Iubirea noastra nu a fost ferita de tragedie. Nu a fost protejata de lume. Dar a fost adevarata. Si asemenea radacinilor adanci, nu poate fi smulsa. Chiar daca trunchiul a cazut, radacinile raman in pamant. Iar eu raman cu ele.