Orașul nu era frumos. Era doar fascinant în felul în care o rană poate deveni estetică. Zidurile păstrau urme de ploaie și de ani, iar luminile nopții nu alinau, ci doar subliniau oboseala care se aduna peste tot.

În acel decor am întâlnit-o.

Nu stătea, nu mergea, nu aștepta. Părea suspendată într-un moment care nu aparținea nimănui. Privirea ei nu căuta nimic, și tocmai de aceea atrăgea totul.

M-am apropiat fără să știu de ce.

Când ochii ei s-au oprit asupra mea, am simțit un fior rece, nu de teamă, ci de recunoaștere. Ca și cum în acel schimb tăcut se spunea ceva ce nu putea fi formulat.

Nu ne-am prezentat.

Am început să mergem împreună, ca două umbre care au ales același drum. Orașul se întindea în jurul nostru, dar nu conta. Totul devenise fundal.

Ea vorbea rar.

Dar fiecare propoziție avea greutate, ca și cum ar fi fost extrasă dintr-un loc adânc și dificil. Nu vorbea despre bucurii. Vorbea despre nuanțe. Despre acel spațiu dintre dorință și dezamăgire, dintre apropiere și pierdere.

„Frumusețea,” a spus într-o noapte, „nu este niciodată completă. De aceea rămâne.”

Am continuat să ne întâlnim.

Nu din obișnuință, ci dintr-o nevoie pe care niciunul nu o explica. Nopțile noastre nu erau zgomotoase. Erau dense, aproape apăsătoare. Fiecare gest avea o intensitate greu de suportat.

În prezența ei, tăcerea devenea plină.

Dar ceva în ea se stingea.

Nu brusc. Nu vizibil. Era o retragere lentă, ca o lumină care nu mai are combustibil. Se vedea în felul în care își ținea mâinile, în pauzele dintre respirații, în momentele când privirea ei devenea absentă.

Într-o noapte mi-a spus.

Nu a numit boala. Nu a descris suferința. A spus doar că trupul ei începe să o părăsească înainte ca ea să fie pregătită să plece.

Am vrut să protestez.

Dar nu exista nimic de spus.

„Nu e tragic,” a adăugat. „Este doar… incomplet.”

Din acel moment totul a devenit mai intens și mai fragil.

Ne întâlneam fără să mai pierdem timp în cuvinte inutile. Fiecare clipă avea o greutate aproape dureroasă. Nu mai exista iluzia continuității. Doar prezentul.

Într-o dimineață am găsit-o nemișcată.

Lumina rece a zorilor îi atingea chipul. Părea liniștită, dar acea liniște nu mai aparținea lumii vii.

Pe masă era o floare.

Nu complet deschisă. Nu complet ofilită.

Am înțeles atunci.

Unele iubiri nu se termină.

Rămân suspendate, ca o floare care nu apucă nici să înflorească pe deplin, nici să moară complet.

Orașul a rămas la fel.

Dar pentru mine există acum o răceală constantă, o amintire care nu se încălzește niciodată.

O prezență fără trup.

O floare vie, prinsă pentru totdeauna între două stări.