Ea nu era obisnuita sa fie remarcata. Nu pentru ca nu ar fi avut calitati, si pentru ca nu facea nimic ca sa le arate. Vorbea doar cand avea ceva de spus si nu incerca niciodata sa fie in centrul atentiei. Intr-o lume in care multi se grabeau sa impresioneze, ea prefera sa fie sincera.

Eu, in schimb, eram usor de observat. Nu prin gesturi exagerate, si prin siguranta mea. Aveam o prezenta calma, un mod de a vorbi care atragea atentia fara efort si o incredere care ii facea pe ceilalti sa ma asculte. Cand ne-am intalnit prima data, diferenta dintre noi era evidenta.

- Nu spuneti prea multe, am observat eu, dupa o conversatie in care ea vorbise foarte putin.
Ea m-a privit fara sa se simta ofensata.
- Spun doar ce cred ca merita spus.
Am zambit.
- Atunci va trebui sa fiu atent.

Nu a fost inceputul unei apropieri, si nici al unei distante. In zilele care au urmat, ne-am intalnit din nou. Nu intentionat, si suficient de des incat sa nu mai fie intamplare. Eu vorbeam mai mult, ea asculta. Dar, incet, lucrurile s-au schimbat. Ea a inceput sa vorbeasca mai des, iar eu am inceput sa ascult mai atent.
Intr-o zi, am spus:
- Cred ca am fost obisnuit sa fiu auzit fara sa ascult suficient.
- Si acum? a intrebat ea simplu.
Am privit-o cu mai multa seriozitate decat inainte.
- Acum cred ca incep sa invat.

A fost un moment mic, si real. Cu timpul, diferentele dintre noi nu au disparut, si au devenit mai usor de inteles. Am invatat sa apreciez linistea ei, iar ea a invatat sa nu se teama de prezenta mea. Intr-o dupa-amiaza linistita, in timp ce mergeam fara graba, m-am oprit.
- Nu sunt o persoana rabdatoare, am spus.
Ea m-a privit usor surprinsa.
- Nu pare.
Am zambit.
- Si totusi, cu tine nu simt nevoia sa grabesc nimic.

Ea a ramas tacuta cateva clipe.
- Poate pentru ca unele lucruri nu trebuie grabite, a spus ea in cele din urma.
Am dat din cap. Avea dreptate. Nu a fost o declaratie de dragoste directa, si a fost mai sincera decat multe altele. Pentru ca, in acel moment, amandoi am inteles ca ceea ce construiam nu era ceva trecator. Era ceva care crestea in timp, fara graba si fara presiune.
Ani mai tarziu, cei care ne vedeau impreuna spuneau ca ne completam. Si aveau dreptate. Nu pentru ca eram la fel, si pentru ca am avut rabdarea sa devenim potriviti unul pentru celalalt. Iar uneori, asta este cea mai sincera forma de iubire. Una care nu incepe cu graba, dar nici nu se termina.