Gara era un schelet de fier și sticlă, bântuită de un curent rece care mirosea a motorină și a plecări amânate. O iubeam pentru acest sentiment de provizorat, crezând că dacă viața noastră nu are rădăcini, nu are nici cum să fie tăiată. Ea stătea pe peron, sub un ceas care se încăpățâna să arate ora unei lumi care nu mai exista, iar profilul ei era tăios, aproape nepământean în lumina albastră a dimineții.

Ne-am construit iubirea din bilete de tren cumpărate în ultimul moment și din bagaje care nu au fost niciodată despachetate complet. Îmi spunea că adevărata libertate nu este să poți pleca, și să nu ai motive să rămâi. Am ascultat-o și am crezut că acest nomadism emoțional este forma noastră supremă de protecție împotriva banalului. Nu am simțit când distanța dintre noi a încetat să mai fie măsurată în kilometri și a început să fie măsurată în tăceri.

Trădarea s-a strecurat între noi odată cu primul tren pe care l-am pierdut intenționat. Am văzut-o cum se uita la șinele de metal cu o foame pe care nu am putut-o potoli niciodată. Ea nu fugea spre ceva, și fugea de sine. Într-o noapte, am găsit în buzunarul hainei ei un singur bilet, fără dată, fără destinație. Doar un loc asigurat la fereastră spre nicăieri. Atunci am înțeles că eu nu eram partenerul ei de drum, și doar un alt peron unde ea poposise pentru a-și relua suflul.

Când ultimul tren a intrat în gară, sunetul metalic a scos la iveală tot ce nu ne spusesem. Nu au fost lacrimi, și doar o așezare definitivă a lucrurilor nespuse la locul lor. Ea s-a urcat fără să se uite înapoi, iar ușa s-a închis cu un zgomot sec, ca o sentință acceptată de ambele părți. Am rămas pe peron, simțind cum curentul rece de la plecarea locomotivei îmi umple spațiul gol din piept.

Acum umblu prin gări goale și ascult ecoul pașilor mei pe cimentul ud. Nu o caut, și nu mă mai caut nici pe mine în ochii ei. Am învățat că unele iubiri nu sunt destinații, și doar puncte de fugă la orizontul unei vieți care nu suportă stagnarea. Suntem amândoi liberi acum, dar este o libertate care miroase a praf și a cenușă de bilet ars.

Iar uneori, când văd un tren dispărând în ceață, zâmbesc amar. Știu că ea este undeva acolo, privind pe fereastră, căutând o altă gară unde să nu rămână niciodată. Trădarea noastră a fost singura formă de fidelitate pe care o puteam avea față de propria noastră natură: aceea de a nu aparține nimănui, nici măcar nouă înșine.