Ne-am iubit metodic. Fără excese, fără jurăminte. Ca două persoane care știu că orice construcție trebuie să aibă o structură verificabilă.
Țineam evidența lucrurilor mici. Câte zile treceau fără să ne atingem. Câte conversații deveneau circulare. Câte tăceri apăreau fără motiv aparent.
Într-o seară, ai spus:
- Cred că suntem în faza de stabilizare.
Nu era o veste bună.
Stabilizarea înseamnă predictibilitate. Predictibilitatea înseamnă scăderea intensității. Iar noi nu știam să trăim la temperaturi joase.
Am decis să tratăm despărțirea ca pe un proces controlat. Am stabilit o dată. Am împărțit obiectele. Am notat ce rămâne și ce pleacă.
- Nu e o tragedie, ai spus. E o ajustare.
Am dormit în același pat până în ultima noapte. Fără dramă. Fără lacrimi. Doar cu o distanță măsurabilă între trupuri.
În dimineața plecării tale, apartamentul părea mai mare. Nu mai exista rezonanță. Sunetele nu se mai loveau de nimic.
Am rămas cu o cană, două cărți și un miros care a persistat exact trei zile.
Am respectat protocolul.
Nu te-am sunat. Nu ai scris. Nu am verificat rețele sociale. Am lăsat iubirea să se închidă ca un fișier arhivat corect.
Și totuși, uneori, când deschid dulapul din bucătărie, există o fracțiune de secundă în care mă aștept să fii acolo.
Protocolul nu a prevăzut acest detaliu.
Poate că iubirea nu e un experiment. Poate că este singurul lucru care refuză să fie documentat complet.