În această casă, ferestrele nu privesc spre exterior, și se întorc înăuntru ca niște ochi care și-au pierdut vederea din cauza prea multui întuneric. Ea mă purta prin galeriile de aramă cu o mândrie de proprietar, șoptindu-mi că suntem singurii locuitori ai acestui univers de metal și sticlă.
Trădarea s-a ivit sub forma unei reflexii întârziate. Într-o seară, în timp ce mă bărbieream în fața oglinzii mari din hol, am observat că imaginea mea rămânea încremenită cu briciul la gât timp de câteva secunde după ce eu lăsasem mâna jos. Nu era o simplă oglindă, și un ecran făcut din mii de fragmente de lentile de ochelari, furate de la cei care locuiseră acolo înaintea mea.
Am descoperit în sertarul ei de toaletă o colecție de irisuri conservate în formol, fiecare purtând o altă culoare și o altă spaimă. Trădarea era una de o cruzime optică: ea mă orbise treptat, înlocuindu-mi viziunea reală cu o serie de halucinații proiectate prin sticla pereților.
Când am înfruntat-o, a ridicat o lupă uriașă și m-a privit ca pe o insectă rară. Mi-a explicat că realitatea este prea ternă pentru un suflet ca al ei și că are nevoie de o multitudine de observatori captivi pentru a construi un mozaic de existență. Eu eram doar lentila finală, cea care trebuia să focalizeze întreaga ei lume de coșmar într-o singură imagine perfectă.
Simt acum cum lumea se fragmentează în mii de cioburi strălucitoare și cum chipul ei se multiplică până când devine un caleidoscop de teroare. Ea începe să monteze ultimele piese de sticlă peste orbitele mele, șoptindu-mi că de acum voi vedea doar frumusețea pe care a ales-o ea pentru mine.
Acum sunt o piesă din corul de observatori muți din pereți. Nu mai am nume, sunt doar o altă lentilă prin care ea își admiră propria singurătate. O aud cum trece prin fața mea și știu că zâmbește, pentru că reflexia ei în ochii mei de sticlă este singura dovadă că ea încă mai are o formă în această casă a trădărilor infinite.