Privirea care conduce

Ea era deja in camera cand a intrat. Statea langa masa, cu mainile sprijinite de marginea ei, ca si cum astepta fara sa recunoasca asta. Lumina era slaba, iar aerul avea acea liniste incarcata care apare cand doi oameni stiu exact ce se intampla intre ei.

El nu s-a grabit. Si-a lasat haina pe spatarul scaunului, apoi s-a apropiat lent. Nu a spus nimic la inceput. Doar a privit-o. Privirea aceea fixa, calma, o facea sa-si simta pielea mai sensibila, ca si cum atentia lui ar fi fost o atingere in sine.

— Stai asa.

Vocea lui a fost joasa, sigura. Ea nu s-a miscat. Nu pentru ca trebuia, si pentru ca voia sa vada ce urmeaza. Pulsul i se adancise, dar corpul ii era stabil, atent. Simtea acea tensiune dulce care apare cand cineva preia ritmul.

El s-a apropiat pana cand distanta dintre ei aproape a disparut. Mana lui s-a asezat pe masa langa a ei, blocandu-i retragerea fara sa o atinga. Gestul era simplu, dar incarcat de control.

— Ridica privirea.

A facut-o incet. Ochii lor s-au intalnit si pentru o clipa nimeni nu a mai spus nimic. Privirea lui era intensa, dar calma. Nu impunea. Conducea. Mana lui a ajuns la talia ei, ferma, stabila. Presiunea a fost suficienta cat sa-i schimbe respiratia. Nu era brusca. Era sigura. Ea a simtit cum genunchii i se inmoaie usor, dar nu s-a retras.

— Exact asa.

Tonul lui avea ceva aproape satisfacut. Apropierea lor a devenit compacta. Ii simtea caldura, ritmul respiratiei, stabilitatea corpului. Asta o facea sa raspunda instinctiv. Mana ei s-a asezat pe pieptul lui, simtind tensiunea tinuta acolo.

El nu a grabit nimic. Tocmai controlul acela lent ii amplifica excitarea. Fiecare pauza o aducea mai aproape de limita. Fiecare atingere era clara, hotarata. Cand buzele lor s-au apropiat, nu a fost o surpriza. Era inevitabil. Respiratia lor devenise deja comuna.

Si in acel moment, ea a inteles ca dominatia lui nu era despre forta. Era despre siguranta cu care conducea momentul. Iar asta o facea sa vrea sa ramana exact acolo.