Camera era scufundata intr-o lumina calda si joasa. Perdelele erau trase pe jumatate, iar orasul de afara se simtea doar ca un murmur indepartat. Ea statea sprijinita de marginea canapelei, cu degetele apasate usor in material, ca si cum ar fi avut nevoie de un punct stabil.

El era la cativa pasi. Nu se grabea.

Privirea lui se plimba lent peste ea, nu grabita, nu nerusinata, ci atenta. Tocmai atentia aceea o facea sa-si simta pielea mai sensibila, ca si cum fiecare centimetru ar fi fost deja observat.

- Mai aproape.

Vocea lui a fost calma.

Ea a facut un pas. Apoi inca unul.

Cand distanta dintre ei a devenit mica, el a ridicat mana si i-a prins usor incheietura. Nu strans. Doar suficient cat sa-i opreasca miscarea exact unde voia.

- Aici.

Respiratia ei s-a adancit.

El nu a continuat imediat. A lasat tacerea sa stea intre ei, iar acea pauza a facut tensiunea sa creasca aproape dureros.

Mana lui a urcat lent pe brat, oprindu-se uneori ca si cum ar asculta reactia ei. Fiecare oprire ii facea pulsul sa bata mai tare.

- Uita-te la mine.

Ea a ridicat privirea. Ochii lui erau linistiti, dar concentrati, ca si cum ar controla fiecare secunda.

El s-a apropiat pana cand pieptul lui era foarte aproape de al ei. Nu o atingea complet. A lasat un spatiu minuscul intre ei.

Spatiul acela era suficient sa-i faca respiratia neregulata.

Buzele lor erau aproape. Aproape.

Dar el a asteptat.

In acea secunda suspendata, ea a simtit cum dorinta urca in valuri lente, fiecare moment fara contact amplificand totul.

Cand in sfarsit a inchis distanta si a atras-o spre el, gestul a fost lent si sigur, ca o promisiune implinita exact la momentul potrivit.

Au ramas apropiati, respirand acelasi aer, iar tensiunea nu a disparut.

S-a transformat intr-o caldura profunda care continua sa pulseze intre ei.

Pentru ca uneori dorinta este mai puternica tocmai atunci cand este tinuta la limita.