Intr-o casa mare, prea mare pentru doi oameni care nu mai aveau ce sa-si spuna, el a invatat sa mearga mai incet. Nu din oboseala, ci dintr-o grija absurda de a nu tulbura ceva ce oricum era deja stricat.

Ea statea, de obicei, la fereastra. Nu pentru priveliste. Pentru gest. Isi tinea mainile impreunate, cu o eleganta rece, aproape studiata, ca si cum cineva ar fi putut-o privi oricand si ar fi trebuit sa para intreaga.

Nu mai era.

Se iubeau, probabil. Sau se iobisera suficient incat sa nu mai stie unde incepe unul si unde se termina celalalt. Intre ei nu mai existau certuri. Doar pauze. Pauze lungi, precise, ca intr-o conversatie in care ambii stiu raspunsul, dar niciunul nu vrea sa-l rosteasca.

El isi amintea inceputul ca pe o neatentie. O privire prea lunga. O fraza spusa cu jumatate de intentie. Ea isi amintea altfel. Pentru ea, totul fusese calculat. Ales. Asumat. Si poate tocmai de aceea il durea mai mult.

Intr-o seara, a intrebat-o daca mai ramane.

Nu a raspuns imediat. A zambit. Nu cu blandete. Cu acea usoara superioritate a celui care a decis deja, dar mai lasa putin timp celuilalt sa inteleaga singur.

“Am ramas deja prea mult.”

Nu era repros. Era constatare.

El a dat din cap, ca si cum ar fi inteles. Nu intelesese. Dar oamenii, in astfel de momente, prefera sa para lucizi decat sa fie sinceri.

In noaptea aceea, nu au inchis lumina. Nu din apropiere. Dintr-o oboseala comuna, ca doi straini cazati in aceeasi camera, care nu mai au energie nici sa se evite.

Dimineata, ea a plecat fara zgomot. Fara graba. Fara sa intoarca capul. Nu din orgoliu. Din claritate.

El a ramas.

A ramas cu obiectele. Cu aerul. Cu o forma de liniste care nu avea nimic linistit in ea.

Mai tarziu, a inteles.

Nu plecarea doare. Ci faptul ca, undeva, inainte de plecare, celalalt deja nu mai era acolo. Si tu ai continuat sa vorbesti cu o prezenta care doar imita fidel ceea ce fusese. Asta e partea eleganta a sfarsitului. Cand nu mai ai nici macar pe cine sa invinuiesti. Doar un timp pierdut, bine purtat. Si o iubire care, daca ar fi avut putin mai mult curaj, poate ar fi fost altceva.

Sau poate exact asta trebuia sa fie.