Te-am iubit cu o devotiune lucida, ca pe o otrava fina pe care alegi sa o bei incet. Nu aveai nimic din inocenta fetelor curate. Frumusetea ta era grava, aproape solemna, cu umbre sub ochi si buze care pareau sa fi gustat deja prea multe secrete.

Ne-am gasit intr-o seara in care aerul era greu si parfumat. Lumanarile ardeau scurt, tremurat, iar perdelele inchise tineau lumea departe. Cand m-ai sarutat prima data, am simtit nu explozie, si alunecare. Ca si cum as fi coborat intr-un abis cald, primitor.

Iubirea noastra a crescut din dorinta asumata. Ne atingeam fara rusine, fara promisiuni. In bratele tale nu era juramant, si voluptatea de a fi ales in acel moment, fara garantie pentru maine. Aceasta nesiguranta ma facea sa te doresc mai mult.

Dar in ochii tai, dincolo de pasiune, exista mereu o libertate rece. Nu imi apartineai. Nu iti apartinea nimeni. Am vazut asta si am ales sa raman. Iubirea mea prefera intensitatea in locul sigurantei.

Tradarea a venit fara violenta. O conversatie surprinsa pe jumatate. Un gest tandru oferit altcuiva cu aceeasi naturalete cu care imi atingeai mie fata. Nu m-ai mintit. Nu ai negat. Mi-ai spus doar ca sufletul tau nu suporta lanturi, nici macar din aur.

In loc sa strig, am zambit amar. Am inteles atunci ca te iubisem nu in ciuda naturii tale, si pentru ea. Libertatea ta era insasi rana mea. Si totusi, nu ma puteam desprinde.

In ultima noapte petrecuta impreuna, lumanarile au ars mai intens ca oricand. Te-am sarutat cu aceeasi pasiune, desi stiam. In atingerea mea era dorinta si acceptare. Te-am lasat sa pleci fara blestem.

Acum te port ca pe un parfum persistent. Nu ma mai arde. Ma insoteste. Iubirea noastra nu a fost fidela, si a fost vie. A fost intensa, intunecata, imperfecta. Si poate tocmai de aceea a ramas.

Pentru ca unele iubiri nu sunt menite sa dureze. Sunt menite sa lase urme adanci, ca o mireasma dulce care nu se mai spala de pe piele.