Am iubit-o ca pe un viciu rafinat, din acelea care nu te distrug imediat și tocmai de aceea devin indispensabile. Prezența ei avea ceva intoxicant, un amestec de flori grele și păcat acceptat. În camerele întunecate ale casei mele, iubirea noastră plutea ca un abur dens, imposibil de alungat prin aerisire sau voință.
Intra mereu fără grabă, cu pasul sigur al femeii care știe că este dorită și folosește asta fără milă. Purta parfumuri dulci până la greață, de parcă ar fi vrut să marcheze fiecare colț al meu. Când se apropia, simțeam că respir nu aer, ci promisiuni care urmau să fie încălcate cu eleganță.
Iubirea noastră era carnală și obosită în același timp. Dorința ardea scurt, intens, apoi lăsa în urmă un gust metalic, ca după o rugăciune făcută prost. Ne spuneam lucruri frumoase doar ca să avem ce profana mai târziu. Minciunile noastre erau atât de bine alese încât ajunseseră să pară virtuți.
Trădarea a început ca o schimbare de miros. Parfumul ei nu mai era doar al meu. Îl simțeam pe hainele mele și îmi provoca o greață calmă, lucidă. Nu am întrebat nimic. Întrebările sunt pentru cei care mai speră. Eu înțelegeam deja că iubirea noastră intrase în faza ei firească, aceea în care se hrănește din umilire.
Când mi-a mărturisit, a făcut-o fără rușine. Aproape cu mândrie. Ca și cum păcatul ar fi fost o formă de evoluție. Am ascultat și am simțit o plăcere bolnavă în fiecare cuvânt. Trădarea ei nu mă anula. Mă completa. Era dovada că am iubit ceva viu, capabil să mă rănească.
După plecarea ei, casa a rămas îmbibată de parfum. Am încercat să spăl, să aerisesc, să uit. Inutil. Mirosul devenise parte din mine. Atunci am înțeles că iubirea aceasta nu a fost despre fericire sau fidelitate. A fost despre decadență asumată, despre frumusețea unei căderi lente, trăite cu ochii deschiși.
Și în fiecare seară, când aerul se îngroașă din nou, zâmbesc. Nu pentru că mi-e dor de ea. Ci pentru că știu că există iubiri care nu te lasă curat. Te lasă interesant.