Ploua de trei zile, o ploaie marunta si persistenta care spala funinginea de pe acoperisurile de plumb, doar pentru a o depune mai gros pe sufletele noastre. In mansarda mea, aerul devenise nespitalier ca un mormant proaspat deschis. Tapetul galben, scorojit de umezeala, se dezlipea de pe pereti in fasii lungi, care atarnau ca niste fasii de piele moarta.

Stateam intins pe patul de fier, cu ochii pironiti de tavan, ascultand simfonia mizeriei. Undeva in perete, cariile sapau galerii in lemnul vechi, un ramait fin, ritmic, ca un ceasornic al degradarii. Pe noptiera, o sticla de absint ieftin isi reflecta verdele bolnavicios in ochii unei pisici negre, slabe, care ma privea de la picioarele patului cu o inteligenta aproape umana si dispretuitoare.

— Monotonia asta ne va ucide pe amandoi, am soptit catre felina, dar vocea mi s-a inecat intr-un acces de tuse uscata.

Splenul nu este o simpla tristete; este un parazit greu, o ceata de plumb care iti intra in oase si iti preface sangele in cerneala acra. Scrisul nu ma mai salva. Poeziile mele, candva pline de o febra sangerie, zaceau imprastiate pe podea, foi ingalbenite pe care noroiul adus de pe talpa lasase amprente hidoase.

Pe la amurg, cand lumina zilei se stingea intr-o nuanta de vanatai vechi, am auzit-o. Dincolo de peretele subtire, in camera care stiam bine ca fusese incuiata de la sinuciderea batranului pantofar, a inceput sa se auda o muzica. Nu era un pian si nici o vioara, si un sunet strident, metalic, ca si cum cineva ar fi zgariat corzile unei harpe cu unghii de fier.

M-am ridicat, impins nu de curiozitate, si de acea atractie bolnava pe care o simte condamnatul fata de esafod. Am iesit pe coridorul ingust si m-am lipit cu urechea de usa de lemn putred. Prin gaura cheii iesea un fir subtire de aer rece, care mirosea a mosc, a haine nespalate de decenii si a ceva dulceag… parfumul inconfundabil al carnii care renunta la viata.

Am privit prin deschizatura. Camera era inundata de o lumina de felinar stradal, care decupa din intuneric silueta unei femei uriase, imbracata intr-o rochie de bal din dantela ingalbenita, rupta la poale. Danseaza singura. Se invartea in ritmul acelei muzici nevazute, dar miscarile ei nu aveau gratie, si rigiditatea mecanica a unui cadavru ghidat de sfori.

La fiecare pirueta, bucati din dantela rochiei ei se desfaceau si cadeau pe podea, iar dedesubt nu se zarea piele, si o masa miscatoare, alba. Erau viermi. Sute, mii de viermi mari, grasi, care ii formau trupul si se revarsau din manecile rochiei, cazand pe scanduri cu un zgomot moale, ca niste picaturi de grindina pe pamant moale.

Persoana s-a oprit brusc, de parca mi-ar fi simtit privirea spurcata. S-a intors spre usa. Fata ei era doar un craniu partial acoperit de o pelicula de piele uscata, pergamentoasa, iar in orbitele goale sclipeau doi carbuni aprinsi. A ridicat o mana ciolanoasa si a facut un semn scurt, chemandu-ma inauntru, la vals.

In loc sa urlu de groaza, am simtit o usurare profunda. Acea aratare hidoasa era mai vie decat mine; in descompunerea ei frenetica exista o energie pe care eu o pierdusem demult in taverne si bordeluri. Am pus mana pe clanta rece. Stiam ca daca voi deschide acea usa, ma voi prabusi in bratele ei de dantele si viermi, devenind o simpla strofa in poezia ei de mizerie si splendoare neagra. Si, cu un zambet amar pe buze, am apasat.