Am cunoscut-o intr-o perioada in care aveam convingerea ca, daca esti suficient de atent, iubirea nu are cum sa se strice. O idee frumoasa. Aproape eleganta. Complet inutila. Ea nu promitea nimic. Si tocmai asta m-a linistit. Parea ca nu are nevoie sa spuna lucruri mari ca sa ramana. Ramanea pur si simplu.

Ne-am apropiat fara efort. Fara acele inceputuri teatrale care obosesc repede. Cu o naturalete care te face sa crezi ca asa va fi mereu. Intr-o dimineata, mi-a spus:
- Sa nu ma crezi mai buna decat sunt.
Am ras.
- Nu te cred. Te vad.
A dat din cap, usor.
- Atunci o sa fie mai greu pentru tine.

Nu am inteles. Sau nu am vrut. Pentru o vreme, totul a fost simplu. Prea simplu. Ca acele lucruri care nu te pregatesc pentru nimic, pentru ca nu par sa ceara nimic. Apoi, fara avertisment, au aparut spatiile. Nu intre noi, si in ea. Statea langa mine, dar nu mai participa. Vorbea, dar fara sa construiasca nimic. Era acolo, dar ca un om care a ramas din obisnuinta, nu din dorinta.

Am incercat sa ignor. Nu din naivitate, si din comoditate. E mai usor sa spui "trece" decat sa intrebi "ce se intampla cu adevarat?". Intr-o seara, am intrebat totusi:
- De ce esti asa?
- Asa cum? a zambit ea slab.
- Departe.
A privit in alta parte.
- Nu sunt departe. Doar ca nu mai sunt la fel de aproape.

Replica tipica. Corecta si inutila in acelasi timp. Am simtit atunci ceva clar. Nu gelozie, nu frica, si o ruptura exacta, fara zgomot.
- E cineva? am intrebat.
A clatinat din cap.
- Nu.
- Si atunci?
S-a uitat la mine, cu o sinceritate care nu mai lasa loc de nimic.
- Am obosit sa te iubesc asa cum ai nevoie.

A fost prima data cand a spus ceva definitiv.
- Si cum am nevoie? am intrebat, aproape calm.
- Acelasi lucru, mereu. Aceeasi intensitate. Aceeasi siguranta. Eu nu mai pot.
Am ramas tacut. Nu pentru ca nu aveam ce spune, si pentru ca, pentru prima data, orice raspuns ar fi fost inutil. Nu era o disputa, si o diferenta de structura.
- De ce nu mi-ai spus mai devreme? am intrebat dupa o pauza lunga.
A zambit.
- Pentru ca, la inceput, am crezut ca pot.

Asta a fost tot. Nu o minciuna, nu o inselaciune, si doar o promisiune pe care nu a mai putut sa o duca pana la capat. Am plecat in aceeasi noapte. Fara scena, fara reprosuri. Prea obosit sa mai cer explicatii, prea lucid sa mai caut vinovati. Pe drum, mi-am dat seama de ceva incomod. Nu m-a tradat cand a obosit. M-a tradat in toate zilele in care a continuat sa ramana, desi stia ca nu mai poate. Si, intr-un fel, am facut acelasi lucru. Doar ca eu am numit asta iubire.