Era noapte, dar nu acea noapte care linisteste. Era o noapte care apasa, ca si cum peretii ar fi respirat mai greu decat oamenii din casa.

El statea la masa, cu un pahar in fata. Nu-l atingea. Il privea ca pe un martor incomod, unul care stie prea multe si nu spune nimic.

Ea nu cobora.

Se auzea, din cand in cand, podeaua de sus. Nu pasi. Ezitari. Ca si cum ar fi inceput sa vina si s-ar fi razgandit de fiecare data.

Nu era prima noapte asa. Dar era prima in care el nu mai avea rabdare.

"Poti sa cobori," a spus, fara sa ridice vocea.

Liniste.

A repetat, mai incet.

"Nu e nevoie sa te ascunzi. Nu mai e nimic de ascuns."

De data asta, a coborat.

Nu grabita. Nu speriata. Doar... terminata. Cu acel aer al omului care a inteles prea tarziu ceva simplu si ireversibil.

S-a oprit in prag. Nu s-a apropiat.

"De ce bei?" a intrebat ea.

A zambit scurt, aproape obosit de intrebare.

"Ca sa nu spun lucruri pe care le-as regreta".

"Si functioneaza?"

A ridicat din umeri.

"Nu."

Tacerea dintre ei nu mai avea tensiune. Avea greutate. Ca o usa inchisa care nu mai poate fi deschisa, nici macar din greseala.

El a privit-o lung.

"Spune-mi adevarul. Macar acum."

Ea intrebat ce adevar. Stia.

"Nu te-am mai iubit de mult," a spus simplu.

Nu a fost soc. Nu a fost furie. Doar un fel de confirmare care a venit prea tarziu ca sa mai conteze.

"Cat de mult?" a intrebat el, aproape mecanic.

Ea a inchis ochii o clipa.

"Suficient incat sa nu mai conteze cand a inceput."

A dat din cap. Ca si cum ar fi bifat o informatie.

"Si ai ramas".

"Da".

"De ce?"

A zambit. Nu frumos. Nu trist. Exact.

"Pentru ca mi-a fost mai usor sa raman decat sa recunosc."

El a ras.

Scurt. Fara bucurie.

"Interesant. Eu am ramas pentru ca mi-a fost mai greu sa plec decat sa sper."

S-au privit. Pentru prima data in mult timp, fara aparare. Fara roluri.

Doar doi oameni care au stat prea mult intr-o poveste terminata.

El a impins paharul deoparte.

"Acum ce facem?"

Ea a coborat ultima treapta.

"Acum nu mai facem nimic."

Atat.

Fara promisiuni. Fara reprosuri. Fara reconciliere.

Doar sfarsitul, spus simplu, ca o replica invatata prea tarziu.

Mai tarziu, fiecare a ramas in cate o camera diferita. Nu din nevoie. Din obisnuinta.

Casa era aceeasi. Peretii la fel.

Doar ca, pentru prima data, nu mai era nimic intre ei care sa pretinda ca traieste.