Nu era genul de inceput care sa atraga atentia. Nimeni nu ar fi spus, privindu-ne pentru prima data, ca intre noi ar putea exista ceva mai mult decat o cunostinta politicoasa. Ea era rezervata, atenta la fiecare cuvant, cu o fire care evita orice forma de exagerare. Eu, in schimb, parea ca afisez o ironie constanta, cu o siguranta care putea fi interpretata gresit de cei care nu ma cunosteau.

Prima noastra conversatie nu a fost reusita. Am facut o observatie pe care am crezut-o amuzanta, iar ea a considerat-o nepotrivita.
- Nu toata lumea apreciaza astfel de remarci, a spus ea calm.
Am zambit, fara sa par afectat.
- Observ ca dumneavoastra cu siguranta nu.

Nu a fost un conflict deschis, si nici un inceput promitator. Pentru o vreme, ne-am evitat. Nu in mod evident, si suficient cat sa nu fim nevoiti sa repetam acea experienta. Si totusi, imprejurarile ne-au adus din nou in acelasi loc. De data aceasta, conversatia a fost diferita. Nu pentru ca am fi devenit brusc prietenosi, si pentru ca am fost mai atenti.
- Cred ca prima mea impresie nu a fost cea mai buna, am spus, fara ironie.
Ea m-a privit usor surprinsa.
- Nici a mea.

A fost primul moment sincer dintre noi. Si poate cel mai important. In timp, am inceput sa vorbim mai des. Nu despre lucruri personale la inceput, si despre idei, despre observatii, despre oameni. Era mai usor sa discutam despre lume decat despre noi insine. Dar, fara sa ne dam seama, acele conversatii ne-au apropiat.
Ea a descoperit ca ironia mea nu era lipsa de respect, si o forma de a ascunde seriozitatea. Eu am inteles ca retinerea ei nu era raceala, si o alegere de a nu spune lucruri fara valoare. Intr-o dupa-amiazza linistita, in timpul unei plimbari, am spus:

- Este curios cum unele persoane isi schimba complet locul in gandurile noastre.
- Depinde daca le oferim ocazia, a zambit ea usor.
Am privit-o cu o atentie diferita.
- Credeti ca am primit aceasta ocazie?
Ea a ezitat doar o clipa.
- Cred ca v-ati creat-o singur.

A fost un raspuns simplu, si sincer. De atunci, lucrurile nu au mai fost neclare. Nu a existat un moment dramatic in care sa ne declaram sentimentele. Nu a fost nevoie. Pentru ca, in timp, ceea ce era doar o intelegere a devenit o alegere.
Ani mai tarziu, cei care ne cunosteau spuneau adesea ca părem foarte diferiti. Si aveau dreptate. Dar diferentele noastre nu au fost niciodata un obstacol, si motivul pentru care am invatat sa ne ascultam. Sa ne intelegem. Si, in cele din urma, sa ne alegem. Nu pentru ca era usor, si pentru ca, in mod neasteptat, era exact ceea ce aveam nevoie.