O conversație potrivită

Am cunoscut-o intr-o salon unde lumea vorbea mult si spunea putin. Era genul de seara in care politetea plutea in aer ca un parfum prea scump. Toata lumea zambeste, nimeni nu asculta.

Ea statea aproape de fereastra. Nu cauta atentia nimanui. Tocmai de aceea o primea.

Am fost prezentat cu formula obisnuita. Am inclinat capul, ea a raspuns la fel. Privirea ei era limpede si, spre usoara mea iritare, nu parea deloc impresionata. Am spus ceva decent despre vreme. A raspuns cu o observatie atat de bine formulata, incat mi-a fost clar ca sub aparentele calme exista o minte care nu doarme.

In zilele urmatoare, am cautat ocazii sa o revad. Nu din curiozitate superficiala. Din orgoliu, poate. Voiam sa inteleg de ce prezenta ei ma facea mai atent la propriile cuvinte. Cu ea, nu puteam fi superficial. Ar fi observat imediat.

Intr-o dupa-amiaza, am ajuns sa discutam despre casatorie. Subiectul preferat al celor care nu sunt direct implicati. I-am spus, cu o siguranta pe care o folosesc adesea ca armura, ca alegerea partenerului trebuie sa fie rationala. Compatibilitate, respect, stabilitate.

Ea m-a privit si a intrebat simplu: "Si unde incape afectiunea in toata aceasta schema?"

Am raspuns ca afectiunea vine in timp. Ea a zambit usor. "Uneori vine. Alteori nu."

Replica ei m-a urmarit cateva zile. Nu pentru ca era spectaculoasa. Pentru ca era adevarata.

Am inceput sa o vad altfel. Nu doar ca pe o femeie inteligenta, si ca pe un om curajos. Ea nu vorbea mult despre sentimente, dar nici nu le trata ca pe un inconvenient. Eu, in schimb, le pusesem intr-un sertar bine inchis, ca sa nu imi tulbure planurile.

Momentul in care am inteles ca o iubesc nu a fost dramatic. Nu a existat muzica si nici declaratii rostite pe jumatate de oras. A fost intr-o conversatie linistita, cand mi-a povestit despre o dezamagire veche. Vorbea cu calm, fara victimizare. Am simtit atunci o dorinta clara de a o proteja. Nu din superioritate. Din respect.

I-am spus adevarul intr-o plimbare scurta. Ca am crezut mereu ca pot controla totul, inclusiv inima mea. Ca ea mi-a aratat cat de limitata este aceasta convingere. Ca nu vreau doar o potrivire convenabila. O vreau pe ea.

Nu s-a grabit sa raspunda. A pastrat acea tacere care ma tulbura si ma atrage in acelasi timp. Apoi mi-a spus ca ma considera un barbat rational, uneori prea rational, dar capabil sa invete.

"Daca esti dispus sa lasi loc si pentru afectiune", a adaugat, "atunci putem incepe."

Am acceptat. Nu ca un gest eroic. Ca pe o corectie necesara.

Dragostea noastra nu a fost o izbucnire. A fost o conversatie care a continuat. Iar pentru mine, care am crezut ca stiu toate raspunsurile, faptul ca inca descopar intrebari alaturi de ea este, probabil, cea mai sincera forma de iubire.