E noapte tarziu si totul in jur a incremenit. Stau la birou, iar singurul sunet care se mai aude e cel al penitei pe hartie. Te simt in mine ca pe o ardere curata, care nu mai cere nici timp si nici alinare. In fiecare clipa esti intreaga aici, ca o lumina care nu cunoaste departarea.

Cand ma privesti, simt cum ma pierd si ma regasesc in acelasi timp, ca intr-un vis care refuza sa mai treaca. Nu am stiut niciodata cat de mult te pot trai, pana cand inima a inceput sa taca si sa lase locul acestei certitudini. Nu-ti cer nimic, nici juraminte si nici nume. Iubirea asta nu stie sa se imparta, si creste in mine simplu, peste zgomotul lumii, fara sa aiba nevoie de drumuri sau de porti deschise.

M-am gandit ca, si daca totul s-ar sfarsi intr-o zi si pasii nostri nu s-ar mai gasi pe acelasi pamant, eu tot te-as purta cu mine. Te-as pastra dincolo de orice inseamna a fi, ca pe un adevar care nu se poate risipi niciodata. Am lasat stiloul jos si am privit randurile, intelegand ca unele lucruri sunt scrise doar pentru a nu fi uitate niciodata.