Nu a fost prima alegere a nimanui. Ea stia asta. Nu pentru ca cineva i-ar fi spus direct, si pentru ca simtea. In felul in care oamenii o priveau cu apreciere, dar fara entuziasm. In felul in care era mereu "potrivita", dar niciodata "preferata". Intr-un mod linistit, acceptase acest lucru. Nu era amara si nici trista. Doar realista. Invatase sa nu astepte prea mult de la oameni si, mai ales, sa nu creada in promisiuni facute prea usor.

El, in schimb, fusese intotdeauna sigur de alegerile lui. Sau cel putin asa parea, intr-o maniera care ii facea pe ceilalti sa nu ii puna nicio intrebare. Avea o fire hotarata, o prezenta calma si un mod de a vorbi care inspira incredere fara efort. Cand au inceput sa petreaca timp impreuna, nimeni nu a fost surprins. Pareau potriviti. Nu exista pasiune evidenta, dar exista respect. Nu existau emotii coplesitoare, si exista liniste. Si uneori, linistea este confundata cu suficienta.

Pentru o vreme, a fost de ajuns. Dar nu pentru totdeauna. Ea a inceput sa observe lucruri mici. Felul in care el devenea absent in anumite momente. Tacerile lui, care nu mai erau confortabile, si pline de ganduri nespuse.

- Esti sigur ca asta iti doresti? l-a intrebat ea intr-o zi.
Nu era o intrebare acuzatoare, si una sincera. El a raspuns imediat:

- Desigur.
Dar pentru prima data, ea nu l-a crezut. Nu pentru ca ar fi avut dovezi, si pentru ca ii lipsea convingerea. A trecut timp. Suficient cat sa transforme indoiala intr-o liniste apasatoare. Apoi, intr-o zi, el a revenit la acea intrebare fara sa fie intrebat.

- Cred ca nu am fost sincer cu tine.
Ea nu a parut surprinsa.

- Stiu.
El a inspirat adanc, evitand sa o priveasca direct.

- Am crezut ca ceea ce avem este suficient. Si poate ca ar fi fost… daca nu as fi simtit ca lipseste ceva.
- Si acum? a intrebat ea, cu o voce care nu tremura.
A ezitat pentru prima data.

- Acum stiu ca nu lipsea ceva… si cineva.
Nu a fost nevoie de alte explicatii. Ea nu a plans si nu a incercat sa-l convinga sa ramana. Ințelesese deja mecanismul.

- Atunci ar trebui sa mergi, a spus ea.
Nu din indiferenta, si din respect pentru adevar. Au trecut luni. Poate mai mult. Viata ei a revenit la linistea de dinainte, dar nu era aceeasi. Acum stia diferenta dintre a fi ales si a fi doar potrivit, si nu mai era dispusa sa accepte mai putin.
Cand el s-a intors, nu a mai venit cu aceeasi siguranta de fatada. Nu mai avea raspunsuri pregatite.

- Am fost un om sigur de mine fara sa ma cunosc cu adevarat, a spus el. Am plecat crezand ca trebuie sa caut altceva.
- Dar nu am gasit nimic mai bun decat linistea pe care o aveam cu tine. Doar am inteles-o prea tarziu.
Ea a ramas tacuta cateva clipe, cantarind greutatea cuvintelor lui.

- Nu era doar liniste, a spus ea in cele din urma. Era sinceritate.
- Stiu acum.
A urmat o pauza lunga, fara tensiunea de altadata.

- Si nu ma intorc pentru ca nu am gasit altceva, a continuat el. Ma intorc pentru ca, in sfarsit, aleg constient ceea ce nu am stiut sa apreciez.
Ea l-a privit lung, cu acea atentie calma care nu mai accepta iluzii de nicio culoare.

- Si daca alegi din nou gresit?
- Atunci va fi greseala mea, nu o confuzie, a raspuns el simplu.
Pentru prima data, ea a zambit usor. Nu pentru ca totul era rezolvat, si pentru ca, in sfarsit, era adevarat. De data aceasta, nu mai era o alegere facuta din obisnuinta, si una facuta in deplina cunostinta. Amandoi stiau exact de ce raman. Nu pentru ca era usor, si pentru ca era real.