Miezul furtunii

Colinele nu erau doar pamant si iarba. Erau o fiinta vie, respirand prin crapaturile stancii, gemand sub greutatea cerului. Vantul nu le mangaia, le incerca. Le indoia pana aproape de frangere si apoi le lasa sa se ridice din nou, incapatanate.

Acolo am inteles ce inseamna sa iubesti pana la dezradacinare.

Ne-am crescut impreuna, ca doua plante rasarite din acelasi sol aspru. Copilaria noastra a fost o alergare prin iarba uda, o lupta pentru fiecare bucata de libertate. Ne-am lovit, ne-am impins, ne-am provocat. Niciunul nu voia sa fie mai slab.

Cand am ajuns la varsta la care lumea incepe sa ceara supunere, am refuzat amandoi. El a refuzat sa fie un nume mic intr-o lista lunga. Eu am refuzat sa devin o persoana aleasa pentru linistea altora. Iubirea noastra nu a inceput cu tandrete. A inceput cu recunoastere.

Intr-o seara, pe coama celei mai inalte coline, ne-am privit fara ironie pentru prima data. In ochii lui am vazut aceeasi neliniste care ma tinea treaza noaptea. In mine, el a vazut aceeasi dorinta de a sparge limitele. Din acel moment, nu a mai existat intoarcere.

Ne iubeam cu o intensitate care speria. Ne raneam usor, pentru ca ne cunosteam prea bine. Stiam unde sa apasam. Si totusi, dupa fiecare rana, venea o apropiere si mai puternica, ca si cum durerea ne confirma legatura.

Familia mea a vazut in el un pericol. Spuneau ca este prea intunecat, prea plin de manie. Ca ma va trage in jos, ca voi ajunge sa regret. Poate ca au intuit ceva adevarat. Intr-o vara grea, i s-a oferit sansa de a pleca. Un drum care promitea putere si recunoastere. M-a intrebat daca as putea trai departe de coline. I-am raspuns ca pot trai oriunde, atata timp cat nu traiesc fara mine insumi.

A plecat totusi. Nu din lipsa de iubire, si din orgoliu. A vrut sa demonstreze ca este mai mult decat pamantul pe care l-a calcat. Anii au fost o rana deschisa. Am ramas in casa de piatra, am mers singur pe coline, am simtit cum vantul imi usuca lacrimile inainte sa cada. Dar cum poti uita ceva care iti seamana atat de mult?

Cand s-a intors, nu mai era acelasi. Avea in privire o oboseala adanca, o umbra care nu fusese acolo inainte. Mi-a spus ca lumea pe care a cautat-o nu l-a recunoscut niciodata cu adevarat. Ca oriunde a mers, colinele au ramas in el. L-am primit fara repros. Nu incetasem sa il iubesc nici o clipa.

Am trait impreuna cu o intensitate aproape dureroasa. Fiecare zi parea ultima. Ne certam si ne impacam in aceeasi ora. Ne plimbam prin furtuna ca si cum am fi vrut sa ne contopim cu ea. Dar ceva in el se schimbase. Umbra din privirea lui s-a adancit. Tacerile au devenit mai lungi. Intr-o noapte, l-am gasit pe colina, privind in gol, ca si cum ar fi ascultat o voce pe care eu nu o puteam auzi.

Boala nu a venit brusc. A fost lenta, perfida. O slabiciune care i-a furat forta, o febra care l-a facut sa tremure chiar si cand focul ardea puternic. L-am vegheat nopti intregi, ascultand vantul care lovea zidurile. Intr-o dimineata, cand cerul era de un gri nemilos, m-a chemat langa el. Mi-a spus ca daca ar putea alege din nou, ar ramane pe coline de la inceput. Ca dorinta de a fi mai mult l-a indepartat de ceea ce era cu adevarat.

I-am tinut fata intre maini si i-am spus ca nu a fost niciodata mai mult sau mai putin. A fost al meu. Si eu al lui. A zambit slab. Cand respiratia lui s-a stins, nu am simtit doar durere. Am simtit o ruptura in tesatura lumii. Ca si cum o parte din mine ar fi fost smulsa si aruncata in vant.

L-am ingropat pe cea mai inalta coama, unde iarba nu creste dreapta niciodata. De atunci, traiesc intre doua stari. Sunt inca aici, pasind prin casa de piatra, dar o parte din mine merge alaturi de el pe coline. Iubirea noastra nu a fost salvatoare. Nu ne-a oferit pace. A fost miezul furtunii. Traieste in vant, in iarba indoita, in fiecare zi in care aleg sa raman. Pentru ca unele iubiri nu cauta liniste. Cauta adevar.