Am intalnit-o intr-o vizita care nu promitea nimic. Casa era plina de conversatii politicoase si opinii bine asezate, fiecare atent cantarita. Ea statea usor retrasa, dar nu din timiditate, si pentru ca alesese sa nu participe la zgomot. Am fost atras tocmai de aceasta alegere.

Prima noastra discutie a fost scurta. Am schimbat cateva idei despre carti, fara intentia de a impresiona. Ea nu parea genul care se lasa convins de replici elegante. Avea un fel direct de a privi lucrurile, aproape incomod pentru cineva obisnuit sa fie placut. Am revenit a doua zi. Oficial, pentru gazde, si in realitate pentru ea. Am gasit-o in gradina, citind. Nu s-a ridicat imediat, ceea ce, in mod curios, mi-a placut. Nu era grabita sa respecte formalitati.

Am inceput sa vorbim din nou, de data aceasta mai liber. I-am spus ca lumea in care ne invartim este construita din aparente. Ea a raspuns ca aparentele sunt utile, atat timp cat nu le confundam cu adevarul.
- Si tu le confunzi? am intrebat.
- Nu, a spus ea calm. Dar le folosesc cand trebuie.

Raspunsul ei a fost suficient cat sa imi dea de inteles ca nu este usor de citit. Si, fara sa recunosc, tocmai asta m-a facut sa insist. Au urmat cateva zile de conversatii tot mai personale. Nu ne-am grabit. Fiecare idee era asezata cu grija, fiecare intrebare venea la momentul potrivit. Ea nu oferea mai mult decat considera necesar. Eu, obisnuit sa conduc discutia, am inceput sa ascult mai mult.

Intr-o seara, am incercat sa fiu sincer. I-am spus ca o admir nu pentru ceea ce arata lumii, si pentru ceea ce alege sa pastreze pentru ea. Ca prezenta ei nu este zgomotoasa, si este imposibil de ignorat. Ea a zambit usor, fara triumf.
- Admiri ceva ce nu cunosti pe deplin, a spus ea.
Am acceptat observatia. Era corecta.
- Si totusi vreau sa cunosc, am raspuns.

A urmat o tacere care nu a fost incomoda. Din contra, a parut necesara, ca si cum amandoi evaluam daca merita sa mergem mai departe. A doua zi, lucrurile s-au schimbat subtil. Nu prin gesturi mari, si prin detalii. Ea a ramas mai mult in conversatie, iar eu am renuntat la precautii inutile. A aparut un echilibru nou, fragil, si sincer.

Momentul decisiv nu a fost declarat. Nu am rostit cuvinte mari. A fost intr-o dimineata linistita, cand am mers impreuna pe o alee aproape goala. I-am spus ca nu caut perfectiune, si caut adevar. Si ca, in mod surprinzator, il gasesc mai usor langa ea decat oriunde altundeva. Ea s-a oprit pentru o clipa. M-a privit direct, fara ezitare.
- Daca este adevar, a spus ea, atunci nu va fi usor.
Am zambit. Pentru prima data, nu am incercat sa contrazic.
- Nu caut usor, am raspuns. Caut real.

Nu a promis nimic. Nu a cerut nimic. Dar a ramas. Iar in lumea noastra, unde totul se negociaza, faptul ca doi oameni aleg sa ramana fara garantii este, probabil, cea mai clara forma de iubire.