Am intrat in magazin pentru ca am auzit un sunet pe care nu il mai recunosteam. Era ca o lingurita lovind marginea unei cani, repetat la intervale egale. Venea dintr-o usa ingusta, intre o croitorie inchisa si un studio de tatuaje unde nu intra nimeni. Pe geam scria simplu: "Sunete recuperate." Inauntru era ea.
Statea la o masa lunga, cu casti mari pe urechi si un teanc de benzi magnetice in fata. Cand m-a vazut, a scos castile si a inclinat usor capul. Cautati ceva anume? a intrebat. Cred ca am pierdut un sunet, am spus. A dat din cap, ca si cum auzise asta de multe ori. Ce fel? M-am gandit putin. Usa inchizandu-se intr-o seara importanta.
A cautat pe un raft si a pus pe masa o banda etichetata doar cu un numar. A apasat play. S-a auzit o usa veche, inchizandu-se incet. In fundal, o respiratie. Am simtit un gol familiar. E al meu? am intrebat. Nu chiar, a spus. Dar seamana.
Ea aduna sunete pe care oamenii nu le mai puteau reproduce. Rasul cuiva care nu mai e. Pasii pe un coridor demolat. Zgomotul unei statii de tren care nu mai functioneaza. Le curata de paraziti si le pastra in sertare etichetate discret. Eu lucram la un atelier unde restauram umbrele stricate. Cele care se deschideau doar pe jumatate sau ramaneau blocate in vant. Nu le faceam perfecte. Doar utilizabile.
Ne-am apropiat incet. Mergem impreuna dupa inchidere, pe strazi unde semafoarele par sa schimbe culoarea pentru nimeni. Ea imi povestea despre sunete rare. Cel mai greu e sa pastrezi linistea dintre doua cuvinte, mi-a spus. Oamenii o uita primii.
Intr-o seara, cand ploua marunt, mi-a intins o banda fara eticheta. Asta e pentru tine. Ce contine? Sunetul pe care il vei face cand vei ramane. Unde pleci? am intrebat. Nu a raspuns direct. Unele sunete trebuie inregistrate la sursa. A doua zi, magazinul era inchis. Geamul gol. Niciun semn ca ar fi existat vreodata.
Am pastrat banda mult timp fara sa o ascult. Am continuat sa repar umbrele. Le testam in ploaie, chiar daca nu era nevoie. Intr-o noapte, am pus banda in vechiul meu casetofon. La inceput nu s-a auzit nimic. Apoi, un sunet slab. O respiratie. Un pas. O voce care spunea aproape imperceptibil: Sunt aici.
Am deschis usa apartamentului. Ea statea pe hol, cu castile atarnand la gat. A fost greu de capturat, a spus. Ce anume? Momentul in care cineva decide sa nu plece. Nu am mai pus intrebari. De atunci, cand ploua, ascultam atent. Nu doar apa pe asfalt, nu doar pasii grabiti. Si spatiul dintre ele.
Am inteles ca iubirea nu este zgomotul mare al inceputului, si frecventa discreta care ramane dupa ce toate celelalte sunete se estompeaza.